La începutul fiecărei luni, vă propunem, în Colțul de Film, o poveste sau discuție despre cele mai relevante filme și evenimente cinematografice ale momentului.

Filmul este pe cale de a deveni penultima artă. În ultimii ani trece printr-un proces de upgradare tehnologică galopantă care îl transformă în cea de-a opta artă – entertainmentul. Cu cât mai imersiv, cu atât mai căutat. Sălile de I-Max ţin deja de mirarea trecutului şi sunt înlocuite de realităţile virtuale din buzunarele ficăruia. Filme pe care le controlezi cu telecomanda din sufrageria ta, alegi în locul personajelor şi stai lipit la propriu de ecran zile în şir pentru un binge watching ca la carte. Ecranele mari şi ochelarii 3D şi sistemele audio 5.1 nu mai sunt de găsit doar în cinematografele mall-urilor, ci s-au mutat cu noi în casă. Oricât de mică ar fi garsoniera ta, oricât de înghesuită canapeaua, televizorul e neapărat mare şi neapărat smart. Şi casca VR la locul ei pe cap. Filmul şi jocurile de pe console şi-au dat mâna şi prietenia lor se numeşte entertainment şi e fascinantă.

Industria de la Hollywood s-a reorganizat repede şi s-a trezit din şocul pumnilor de box-office daţi de Netflix sau HboGo. S-a dat jos din vârful piramidei şi a făcut loc produselor difuzate pe aceste canale media care au ştiut din timp că filmul, aşa cum îl ştiam până acum cinci-zece ani, devine istorie. Gala Globurilor de Aur din acest an a încercat să amâne încă puţin inevitabilul şi a ales să mai taie puţin din avântul Netflix, decernând Premiul pentru cel mai bun film pentru „1917”. Dacă Joaquin Phoenix a fost cumva the safe bet pentru Cel mai bun actor în rol principal într-o dramă şi a fost confirmat, dându-i-se prilejul unui discurs prea puţin coerent, în care a presărat sfaturi corecte despre grija pentru climă şi câteva fuck-uri dezorientate, pariul nu a mai fost la fel de sigur în ceea ce priveşte „The Irishman” – niciun premiu şi cinci nominalizări. Dacă nu ar fi atât de evident votul de blam dat acestor bărbaţi care se încăpăţânează să facă filme cum ştiu ei mai bine, neţinând cont de tendinţe şi fiţe, ar fi trist. Aşa, e doar politically correct. De cealaltă parte a câştigului stă „Once upon a time în Hollywood”, premiat ca fiind Cea mai bună comedie a lui 2019. În sfârşit umorul original şi fascinant al lui Quentin Tarantino e din nou gustat, iar fulgii de zăpadă nu se mai scandalizează la puţin mai mult sânge şi absurd.

Dar din tot acest tăvălug de comentarii şi păreri şi entuziasme şi lezări sensibile şi discuţii despre îndrăzneala regizată a gazdei care şi-a permis atât de multe în monologul de deschidere, riscându-şi, aparent, viitorul în industrie cu câteva glume care au împietrit zâmbetele false, dintre toate aceste analize mai mult mondene decât profesioniste aproape că se pierde un titlu: „The Two Popes”. Producţia Netflix, regizată de Fernando Meirelles, cu Jonathan Pryce şi Anthony Hopkins este filmul sfârşitului de an care din cauza vriilor sezoniere de tot felul nu şi-a găsit ecoul suficient de puternic, pe măsura calităţii sale artistice.

„The Two Popes” este un dialog la capătul căruia se află o poveste despre prietenie. Prea puţin contează cât de echilibrat este raportul dintre realitate şi ficţiune, cât de cosmetizată e relaţia dintre cele două personalităţi. Adevărul adevărat ţine de ştiri şi can-can-uri. Adevărul operei de artă e, însă, foarte preţios. Tocmai pentru că transformă un film în care vorbesc doi oameni într-o experienţă de introspecţie foarte personală. Descoperi în acest parcurs de două ore o poveste de viaţă cu implicaţii serioase, dar care îşi păstrează aura de normalitae, în spatele uşilor grele din lemn masiv. Sub veşmintele impresionante se află doi oameni cu fricile, păcatele, vinile şi încercările lor, care au avut puterea de a le transforma în virtuţi. Două personalităţi total diferite menţin în echilibru stabil firul subţire al credinţei: Papa Benedict al XVI-lea – simbolul tradiţiei, al rigorii şi al severităţii dogmei şi viitorul Papă Francisc I-ul – reprezentantul îngăduinţei creştine, al simplităţii, al toleranţei sincere şi al bucuriei de a iubi aproapele.

Cu evidente calităţi de marketing de imagine pentru actualul Papă, dincolo de intenţiile evidente de împrietenire a spectatorilor cu Biserica Catolică, din punct de vedere artistic filmul are virtuţi superioare oricăror speculaţii extra-estetice. Hopkins şi Pryce se pun în lumină reciproc şi strălucesc împreună. Felul în care se ascultă, gros-planurile cu ochii lor care exprimă fiecare nuanţă, dialogul inteligent, cu replici scurte, alternând cu demonstraţii consistente, montajul în ritm piano, cu cadre suficient de lungi, care să îţi dea voie să îi vezi, să îi vezi cu adevărat pe cei doi, intonaţiile personalizate şi micile detalii de gesturi şi respiraţii, chiar, zâmbetele în evantai ale lui Pryce şi cele zgârcite ale lui Hopkins, degetele pe clape ale lui Hopkins şi paşii de dans ai lui Pryce, fiecare amănunt mai desface un pliu al relaţiei de prietenie dincolo de dogmă şi politică. Încrederea câştigată prin răbdarea de a-l cunoaşte pe celălalt, umanitatea gestului de a mânca o pizza comandată la colţul străzii, care îşi primeşte binecuvântarea asemenea anafurei de împărtăşanie, spovedaniile reciproce sunt paşii răbdători pe care cei doi părinţi ai Bisericii Catolice îi fac în linişte, separaţi de gălăgia la propriu şi la figurat a unei lumi care a uitat ce înseamnă răbdarea.

„The Two Popes” nu e un film entertaining. Nu are efecte speciale, nu e interactiv, nu are aplicaţie VR. Dar este o experienţă imersivă datorită farmecului încă plenar al unei opere de top a celei de-a şaptea arte. E un film care emoţionează, amuză, pune pe gânduri, contrariază, ridică semne de întrebare, dar, mai presus de toate, spune o poveste. Despre prietenie şi umanitate.