Tare mi-e teamă că n-aș avea nevoie nici măcar de degetele de la o mână pentru a numără spectacolele cu piese inspirate din momente majore ale istoriei naționale jucate pe scena românească post-decembristă.

Care ar fi oare explicația pentru o astfel de situație? Care sunt motivele care fundamentează reticența teatrelor și lipsa de apetit pentru un atare gen a spectatorilor? Să le fi dispărut oare românilor cu totul patriotismul? Să fi devenit ei cosmopoliți din cale afară și folosesc cuvântul cosmopolit cu o vădită, apăsată conotație negativă? Să nu mai fim noi oare interesați de trecutul nostru? Să ne jenăm reamintindu-ni-l? Să nu mai vrem să îl vedem evocat pe scenă? La fel cum nu îl mai dorim transpus în filme, în super-producții cu sute, mii de figuranți.

Sigur, era firesc să ne dorim o pauză. Prea mult în ultimul deceniu comunist evenimentele de maximă importanță ale istoriei naționale au fost falsificate, instrumentalizate, puse în slujba elogierii așa-zisului Conducător iubit. Mult prea adesea, indiferent că era vorba despre Mircea cel Bătrân, devenit din înalt ordin Mircea cel Mare, de Vlad Țepeș, de Ștefan cel Mare, de Mihai Viteazul sau chiar de Constantin Brâncoveanu, personajul în cauză era privit de parcă ar fi descins din Programul partidului, din nu știu ce Teze din iulie sau din aprilie, din cuvântări de la congrese, conferințe naționale sau plenare.

@Cristina Gînj

Iată că în fine gheața a fost spartă și nu oricum, în niciun caz de circumstanță, iar meritul revine Trupei „Liviu Rebreanu” a Naționalului din Târgu Mureș  care a introdus în repertoriu excelenta piesă „Brâncoveanu Constantin” a mult prea nedreptățitului și neglijatului dramaturg Alexandru Popa. De precizat că nu întâmplător și nu fără semnificație numele Brâncoveanu este tăiat pe afiș și în caietul program cu o dungă roșie. Și aceasta fiindcă intenția atât a dramaturgului, cât și a spectacolului regizat cu un foarte bine cumpănit simț al echilibrului de Tudor Lucanu este aceea de a vorbi despre omul, despre robul Domnului Constantin. Nici urmă de eroizare artificială, nici cea mai mică încercare de a face din Constantin un tablou falnic, cine știe ce mit de care ai reticențe să te apropii, un personaj eroizat la maximum. Constantin și-a dorit păstrarea domniei, a plătit pentru asta, a făcut nenumărate compromisuri, a jucat la mai mult capete. Era nesigur pe cuvântul turcilor, era mereu pregătit să fugă și pentru asta a depus bani în străinătate. Iar atunci când, totuși, pe neașteptate a fost prins pe picior greșit și a primit firman de mazil a încercat negocieri, căderi la înțelegere și pace cu solul Sultanului Mustafa Aga, cu cel ce i-a locul, Ștefan Cantacuzino, cu sultanul Ahmed. Scenele dintre Constantin și Cantacuzino, dintre fostul Domn și Sultanul care înțelege ca nimeni altul rolul trădării ca metodă de salvare în viața politică a lumii mi se par a fi foarte bine scrise. Toate sunt remarcabil contrapunctate în spectacolul de la Târgu Mureș de muzica de scenă cu inflexiuni folclorice românești compusă de Boros Csaba. Alexandru Popa are știința de a nu cădea în inutile verbiaje. În replica de dragul replicii. Nu același lucru l-aș spune despre monologul final concentrat pe momentul fericirii supreme a lui Constantin. Acesta mi se pare virusat de un exces de neologisme, de prea multă filosofie politică, e de altă extracție stilistică, poate oricând reprezenta sursa unei alte piese. De pildă, a unei foarte bune monodrame.

@Cristina Gînj

Tudor Lucanu a tratat scrierea lui Alexandru Popa în cheie strict contemporană. Personajele se mișcă printre mese și scaune din zilele noastre, au la îndemână celulare, sunt înveșmântate în haine contemporane (excelente decorurile și costumele Cristinei Milea), au doar câte un accesoriu care trimite cu gândul la Țara Românească din vremea medievală. Respectiv la tragicul an 1714. Actorii care le interpretează vorbesc firesc, ca în zilele noastre, fără tirade, fără excese de teatralitate. Nicu Mihoc, interpretul temeinic, sigur pe sine, natural, uman al lui Constantin Domnitorul nu vrea să fie nici George Vraca, nici Calboreanu, nici Teofil Vâlcu. Este el însuși, ca în anul 2019, și bine face. Evită orice cădere în retorism. Îl citește pe Brâncoveanu, pe Constantin din perspectiva omului de azi. Cu bunele și relele sale. Sigur, astăzi Constantin este sanctificat, însă la vremea lui a fost om cu greșeli și compromisuri. Pentru el totul se negociază atunci când e vorba despre salvarea vieții fiilor și fiicelor sale, a soției, totul are un preț în galbeni, totul până la credință. Constantin a avut o familie care seamănă teribil cu aceea din zilele noastre. Constantin Brâncoveanu fiul (Theo Marton), Ștefan Brâncoveanu (Radu Anastas), Radu Brâncoveanu (Cristian Iorga), Matei Brâncoveanu (Alexandru Andrei Chiran), Marica Brâncoveanu (Monica Ristea), Anita Balș Brâncoveanu (Ale Țifrea) sunt oameni asemenea nouă. Ștefan Cantacuzino (Luchian Pantea), Ianache Văcărescu (Richard Balint), Sultanul Ahmed al III-lea (Csaba Ciugulitu), Mustafa Aga (Costin Gavază) sunt precum politicienii de astăzi. Perverși, corupți, gata de negocieri murdare, cu inocențe perfid jucate, cu multe, nespus de multe fețe. În fine, oștenii (Tiberiu Vasiniuc și Daniel Vișan) sunt asemenea gărzilor de corp de azi. Foarte aproape de felul celor dintr-o țară în care zilnic se urzesc comploturi, se cumpără și se vând posturi, funcții, se joacă la ruletă vieți.

Teatrul Național din Târgu Mureș – Compania Liviu Rebreanu

„Brâncoveanu Constantn” de Alexandru Popa

Regia: Tudor Lucanu

Scenografia: Cristina Milea

Asistent scenografie: Denisa Berceanu

Muzica: Boros Csaba

Cu: Nicu Mihoc (Brâncoveanu), Theo Marton (Constantin II Brâncoveanu), Radu Anstas (Ștefan Brâncoveanu), Cristian Iorga (Radu Brâncoveanu), Alexandru Andrei Chiran (Radu Brâncoveanu), Costin Gavază (Mustafa aga) Richard Balint (Văcărescu), Csaba Ciugulitu (Sultanul Ahmed al IIJ lea), Luchian Pantea (Ștefan Cantacuzino), Ale Țifrea (Anita Balș Brâncoveanu), Monica Ristea (Marica Brâncoveanu), Tiberius Vasiniuc, Daniel Vișan (gărzi)

Data premierei: 20 decembrie 2019