La începutul fiecărei luni, vă propunem în Colțul de Carte o discuție despre evenimente, cărți de rezonanță, volume de ficțiune și lucrări de nonficțiune, recent apărute în România.

A fost odată un jidov rătăcitor, care s-a îndrăgostit de scris în Viena lui natală, unde fiecare lucru are locul lui și fiecare are zâmbetul lui, și îndrăgostit a rămas. Dar, așa cum spune și legenda, jidovul pentru care arta și viața sunt uneori lucruri diferite, arta fiind mai importantă decât viața, nu și-a găsit niciodată locul odată cu părăsirea orașului natal și, în cele din urmă, a hotărât că e mai bine să-și încheie socotelile cu viața, de vreme ce libertatea nu mai e posibilă.

Oare la asta s-ar putea reduce viața unui om născut la sfârșitul unui secol în care s-au descoperit multe și care i-a permis omului multe, dar nu totul, și care a trăit într-un secol în care omul a crezut că poate totul sau orice? Ființa aceasta este acum un nume pe copertele a milioane de volume, tipărite în nenumărate ediții în toată lumea: Stefan Zweig. Prima dată l-am citit în adolescență pe austriacul atât de preocupat de sufletele zbuciumate, iubitor de Dostoievski și Thomas Mann. De fapt, am citit o parte mică din multele lui scrieri, doar câteva romane și câteva nuvele. Despre el este vorba acum, la începutul noului an marcat cu o cifră care sună, totuși, ciudat: 2020.

Scriitorul acesta care s-a făcut cunoscut la 20 de ani, într-o capitală europeană în care tolerența și eclectismul constituiau solul cel mai fertil pentru artă, este eroul unei biografii publicate anul trecut la Editura Humanitas, în traducerea lui Alexandru Macovescu: „Exilul imposibil. Stefan Zweig la sfârșitul lumii” de George Prochnik, un evreu pornit pe urmele altui evreu la Viena, Paris, Londra, în America și în Brazilia, încercând să reconstituie o viață și să-i descâlcească ițele – dar cu finețea istoricului înzestrat cu o sensibilitate și, uneori, și cu penel (bine, tastatură) de scriitor.

Producția autohtonă de biografii e mai mult decât anemică, știm, iar traducerile publicate de editurile din România din ultimii ani sunt departe de a reuși o ofertă consistentă pentru cititori. În 2019, în afară de „Einstein. Viața și universul său”, biografia semnată de Walter Isaacson, cartea despre Zweig editată la Humanitas a fost o idee foarte bună pentru publicul de la noi. Ea vă așteaptă în librării și poate fi o șansă de a-l (re)descoperi pe scriitorul austriac care, în ciuda popularității uriașe de care s-a bucurat chiar în timpul vieții (cu toate sau și pentru că scrierile lui au fost interzise de Hitler în persoană), astăzi puțină lume îi mai recunoaște numele, deși a fost reeditat. În orice caz, în România îi găsiți în ediții recente câteva scrieri: „Jucătorul de șah”, „Nerăbdarea inimii” și „Frica. Scrisoare de la o necunoscută” la Polirom și „Lumea de ieri”, „Lupta în jurul unui rug” și arhicunoscutele „Orele astrale ale omenirii” și „Douăzeci și patru de ore din viața unei femei” la Humanitas.

Vacanța de iarnă a fost o bună ocazie de redescoperire, pornind de la biografia scrisă de americanul George Prochnik, în care se simte și ochiul de ziarist, o carte ce câștigă prin câteva calități importante (prezente, într-o măsură sau alta, și în scrierile cunoscutului istoricul Simon Sebag Montefiore, apreciat și la noi). Pe scurt, grație artei – sau, pentru unii, științei – de a scrie, biograful își însuflețește de la distanța impusă în primul rând de timp obiectul de studiu. El devine un personaj cât se poate de consistent: iată-l la Viena, mai întâi copil într-o familie de evrei bogați, apoi adolescent, apoi tânăr cu imaginația aprinsă, îndrăgostit de tot ce are de oferit viața artistică vieneză, care nu cunoaște îngrădiri. Recitind și „Lumea de ieri”, volum de memorii care se studiază și azi în Germania, la liceu, redescoperim o ipostază a ceea ce autorul numește „fanatismul pentru artă”, într-un oraș unde „se trăia ușor și fără griji”, dar care avea să-și piardă în curând liniștea, strălucirea și, mai ales, libertatea, un oraș care exempifică magistral spiritul european. „Căci geniul Vienei – geniu specific muzical – s-a manifestat încă de mult prin aceea că a armonizat în sine toate contrastele etnice și lingvistice, prin sintetizarea tuturor culturilor Occidentului în cultura sa; cine trăia și activa acolo se simțea liber de îngustimi și prejudecăți. Nicăieri nu era mai ușor să fii european și știu că datorită acestui oraș, care încă din vremea lui Marc Aureliu apăra spiritul roman, universal, am învățat de timpuriu să iubesc ideea conviețuirii ca pe bunul cel mai de preț al inimii mele”, scria Stefan Zweig în „Lumea statorniciei”, primul capitol din „Lumea de ieri”.

Umanist asumat, tânărul austriac căruia biograful îi acordă suficient spațiu, amplasându-l în lumea lui, tânărul căruia i se va reproșa mai târziu că a refuzat să vadă ce e dincolo de fațada poleită a Vienei devine treptat un adult care, deși iubește teatrul și muzica, își petrece cea mai mare parte a timpului închis în biroul personal. Întâi în capitala Austriei, apoi în casa pe care și-o cumpără la Salzburg, fascinat de liniștea însorită a orașului în care poți să respiri în voie, departe de semenii dornici să-l cunoască pe scriitor în carne și oase și de scriitorii aspiranți care îi cer sprijinul sau doar un autograf. Lipsit de senzaționalism și fără să fie exhaustiv, felul în care George Prochnik ne descrie norii negri ce se adună deasupra Austriei și a Europei ne aduce, cu un clișeu, istoria mai aproape. Reconstituind o secvență decisivă din viața unei țări, decupează imagini ce rămân în memorie: la Viena, pe Ringstrasse, o femeie de 83 de ani, ieșită la o plimbare scurtă, căci atât îi permite starea de sănătate, vrea să se odihnească pe o bancă. Dar într-o bună zi i se interzice: evreii nu mai au voie să se așeze pe bancă.

Urmează, evident, o serie nesfârșită de întrebări, dintre cele pe care și le-au pus filosofii, istoricii și scriitorii cei mai importanți. Spiritul timpului este necruțător, naște monștrii cu ale căror odrasle ne luptăm noi și azi, ucide libertăți și oameni. Absurditatea războiului și caracterul inexplicabil al răului străbat cele câteva sute de pagini ale biografiei acestui scriitor atât de atent la nuanțele și la prăpastiile sufletului, prăpastii, pe care, se pare, le cunoștea și în care pătrunde, într-un fel sau altul, adesea, în ciuda tihnei aparente oferite de un statut privilegiat. Tihna aceasta nu va mai fi, de fapt, niciodată posibilă, în nicio formă a ei. Iată-l pe colecționarul rafinat care-și permite să cumpere o partitură a lui Mozart, iată-l pe cititorul avid, iată-l pe artistul antidogmatic, care vrea să fie liber să scrie și să trăiască părăsind vechea și vesela Austrie, ale cărei cafenele nu le va mai regăsi absolut nicăieri în lume. Iată-l la Paris, iată-l fugind la Londra sau la New York, iar mai târziu într-o țară care îl va primi cu brațele deschise, ca pe o somitate: Brazilia.

Iată-l și pe cetățeanul acuzat că nu ia atitudine, că nu luptă fățiș cu antisemitismul ce se întinde și e de neoprit, că „se fofilează” ca să nu-și declare public opoziția față de barbaria nazistă, pe scriitorul care, spuneam, se retrage și nu se hazardează la declarații, ci caută o soluție personală. Biograful ne amintește, temperat, că în vara anului 1934 Zweig scria: „Tot ce fac încerc să fac în liniște… Nu am nimic așa-zis eroic în mine. M-am născut conciliant și trebuie să acționez în conformitate cu firea mea. Nu pot fi ciocan, după cum nu voi fi nici nicovală”. „Dacă Zweig trebuie judecat pentru ceva”, concide succint George Prochnik, „atunci trebuie să fie pentru că și-a păstrat convingerea că uneori alegerea corectă este aceea de a nu fi învingător – că eșecul poate să dobândească o frumusețe morală tânguitoare”.

Detaliile tragicei povești a lui Stefan Zweig cu Adolf Hitler, pe care l-a auzit prima dată la un aparat de radio, „agitatorul de cafenea” care ura Viena (și) pentru că academia ei de arte frumoase îl respinsese cândva la admitere, vă las să le descoperiți singuri, ca și „exilul imposibil”, viața aceea falsă care, a hotărât cel ce o trăia, la un moment dat e prea mult și nu mai are sens. Nu mai are sens nici dintr-o vila albă asunsă într-o spectaculoasă pădure braziliană, nici după ce a scris cărți ce pătrund în teritoriile cele mai ascunse, adesea cele mai murdare, ale ființei umane, nici după ce sau mai ales după ce ai respirat același aer ca spiritele cele mai fine ale vremii.  Rațiunea are limitele ei și, pentru Stefan Zweig, e departe de a trece orice obstacol. Dimpotrivă, trece destul de puține.

Încercați să-i urmați pe cei doi jidovi rătăcitori în acest periplu fără odihnă. O să vă întâlniți cu destule minți care au schimbat, fiecare în felul ei, lumea, de la Tolstoi la Freud, prietenul care a însemnat atât pentru scriitorul care își punea la începutul autobiografiei, ultima lui carte, un motto shakepearian din „Cymbeline”: „Noi timpului să-i ținem calea, așa cum el ne caută pe noi”.

Desenând un drum spre declin, urmând cu bună-credința „Lumea de ieri”, volumul de memorii ce trasează evoluția Europei în perioada 1895-1941, anul morții lui Zweig, biograful nu poate să spună decât o poveste despre decădere. O face cu echilibru și cu farmec,  reconstituie fără să se precipite, așa că ești al lui de la primele la ultimele pagini. Te apleci asupra obiectelor pe care le studiază el, mergi unde merge el, te prinzi în ceea ce de-acum, așezat cuminte într-o carte, pare un joc. Și, când ajungi la sfârșit, știi că noi timpului nu avem cum să-i ținem calea. Dar putem încerca.