La începutul fiecărei luni, vă propunem în Colțul cu Povești o plimbare prin viața artiștilor de altădată, ale căror istorii de viață au rămas în marea istorie a lumii…

De cele mai multe ori, cuvintele rămân la marginea înțelegerii. Deși câștigă lupta invizibilă și depășesc tăcerea, sensul lor se reduce la un zgomot slab, nearticulat. Corpul respectă tăcerea neînțelegând-o. Uită la ce-i folosesc buzele și începe să se miște, fiecare pas care îi urmează altui pas devine dans. Corpul își găsește singur propriul cuvânt. Și dacă nu ai ce să povestești, nu ai de ce să dansezi.

Rudolf Nureyev a dansat una dintre cele mai tulburătoare povești, anume copilăria. Cum s-a născut în tren, cum a fost lăsat singur în pădure de tatăl lui doar ca să-l audă apoi strigându-l, cum la 6 ani s-a dus la operă cu un bilet câștigat de mama lui la loterie, cum la 17 ani, când s-a înscris la școala de coregrafie, a fost considerat deja bătrân. Dar pașii lui se succedă și se potrivesc. Nu are tehnica perfectă, dar are spiritul perfect.

Liberté. Égalité. Fraternité. Cele trei cuvinte care îl fac pe Nureyev să stea timp de 28 de ani departe de familie. Care-l fac în 1961 să ceară azil politic și să se stabilească în Franța. Care-l fac să se întoarcă în țara lui doar pentru 3 zile, la înmormântarea mamei. Care-l fac conștient de faptul că talentul și cariera lui nu au nicio graniță. Care-i aduc moartea la 54 de ani de la prima călătorie cu trenul în 1938.

Rudolf Nureyev s-a născut pe ruta Irkusk – Vladivostok. Balerin de origine tătară din Uniunea Sovietică, Nureyev își dă seama la 6 ani ce vor însemna pentru el candelabrul, cortina de catifea roșie și mirosul de la Operă. Școala de balet Kirov din Leningrad îl învață încă de la început ce înseamnă supunerea, regulile și disciplina, ca apoi să-și dea seama singur ce înseamnă libertatea. Datorită talentului și din cauza caracterului exploziv, faptul că începe studiul baletului la 17 ani nu mai reprezintă o problemă. Pașii au o logică, iar el găsește acea logică fără s-o forțeze. Un pas vine după altul fără să creeze impresia de efort sau de grabă. Și astfel devine cel mai faimos balerin al secolului XX.

Iar Parisul îi aduce prima confirmare. În 1961 a fost ales să danseze în „Baiadera” în locul lui Konstantin Sergheev, care suferise un accident. Occidentul este fermecat și fermecător în aceeași măsură în care este și Nureyev. Un motiv suficient de bun să-și dorească să rămână acolo, deși cursa lui era stabilită pentru întoarcerea în URSS. Cere azil politic pe aeroportul Le Bourget, strigând: Vreau să rămân și să fiu liber. Primește cetățenie austriacă, însă în Uniunea Sovietică este condamnat la închisoare.

În 1962, la doar 6 luni după ce se mută la Paris, Nureyev pleacă în Londra și dansează pentru prima dată cu Margot Fonteyn, în „Giselle”, pe scena de la Covent Garden. El 24, ea 42. Dar pentru Rudi, Margot a reprezentat „tinerețea eternă”, cea pe care ar fi urmat-o, așa, îmbrăcată în splendidul costum alb din „Lacul lebedelor”, până „la capătul pământului”. Și nu a existat nicio fisură în relația celor doi: nici vârsta, nici temperamentul și mentalitatea diferite, nici faptul că pe ea o devora pe dinăuntru cancerul sau că el suferea de SIDA nu au reprezentat niște obstacole îndeajuns de înalte, încât ei să nu devină din ce în ce mai apropiați.

Iar în cazul lor, apropierea a însemnat să danseze cu un singur corp, cu un singur suflet și… chiar să fie amândoi arestați după un spectacol la San Francisco, la o descindere a poliției în timpul unei petreceri la Heigh-Ashbury la care fuseseră invitați. Însă nici măcar asta nu se poate compara cu emoțiile atât de vii, de puternice pe care le trăiesc împreună atunci când dansează în „Romeo și Julieta”, „Marguerite și Armand” sau „Les Sylphides”. Margot se retrage la ferma ei din Panama, iar Nureyev continuă s-o viziteze, în ciuda programului încărcat. Îi plătește o mare parte din tratamentul medical și îi telefonează de câteva ori pe săptămână, chiar dacă în tot acest timp și el suferă de o boală la fel de cumplită. Însă Margot Fonteyn, această ballerina assoluta, a fost tot ce a avut mai de preț, iar loialitatea față de mica lui prietenă rămâne și azi pe cât de fermecătoare, pe atât de înduioșătoare.

Totodată, evoluția lui artistică este influențată și de Erik Bruhn, prim-balerin al companiei Royal Danish Ballet, care-i devine iubit și împreună cu care pleacă la Copenhaga pentru a studia stilul lui Bournonville. Metoda coregrafului August Bournonville, care îl fascinează pe Nureyev, are în vedere stilul romantic și poveștile de dragoste, astfel încât dansul devine o exprimare a bucuriei. În ciuda dificultății tehnice, mișcările par a fi făcute fără niciun efort, iar dansul se caracterizează prin fluiditate și expresivitate. Picioarele dau ritmul muzicii în timp ce brațele, lăsate moi, se unduiesc grațios, subliniind linia naturală, firească a corpului. Acest ansamblu de mișcări, alături de mici detalii rafinate, creează o emoție puternică atunci când trupul devine un simbol al sufletului.

Și după ce dansează pentru toate companiile mari de balet din lume, căci curiozitatea îl face să abordeze toate stilurile de dans, atenția lui se îndreaptă spre coregrafie, unde reia, într-un mod original și absolut seducător, mai multe balete de secol XIX create de Marius Petipa:  „Frumoasa din pădurea adormită”, „Spărgătorul de nuci” sau „Lacul lebedelor”. Din 1983 devine, timp de șase ani, director al companiei de balet a Operei Naționale de la Paris, punându-și amprenta prin stilul inovator, modern, deloc convențional.

Fiecare pas trebuie trecut prin sânge, după cum însuși artistul afirmă. Atunci când mai toată copilăria mănâncă cartofi fierți; când tatăl îi spune că meseria de balerin e nedemnă pentru un bărbat; când copiii râd de el în prima zi de școală că nu are pantofi și e îmbrăcat cu hainele surorii lui; când trebuie să interpreteze pentru prima dată un solo în locul unui coleg care se accidentează, reproducând întregul dans din memorie; când i se spune că va fi un eșec total; când se transferă din clasa a IX-a în a XI-a de frică să nu fie luat în armată; când se accidentează la gleznă imediat după debut.

Toate acestea nu rămân decât niște amintiri îndepărtate, mici simboluri, un fel de organe sensibile, care uneori se inflamează și erup pe scenă, Rudolf Nureyev devenind astfel unul dintre cei mai tonici, mai seducători și mai răzvrătiți băieți ai baletului.

Cu câteva luni înainte să moară, la doar 54 de ani, se gândește la Margot. Pe scena Operei Garnier are loc premiera versiunii lui de „Baiadera”…