E nevoie de comedie. Mare nevoie. Tot încruntându-ne a seriozitate, tot ridicând sprâncene a importanţă şi pufnind a intoleranţă la lipsa de toleranţă, ne-am acrit de tot. Avem nevoie să mai şi râdem din când în când. Să ne mai lăsăm de-o parte toate sistemele de apărare şi alarmele la incorectitudini şi să ne relaxăm. Măcar muşchii faciali. Comedia e necesară. Din păcate, e tot mai greu de găsit altfel decât superficială, uşurică precum o pană şi bufă. Nuanţele pe care le apreciem în dramele cele mai profunde, sensurile complicate şi savuroase, invenţiile scenice originale şi surprizele care dau tot farmecul unui spectacol pe care îl aplaudăm din tot sufletul sunt aproape de negăsit pe scenă în comedii. Aspectul general de grabă, de reţetă aplicată după ureche, de improvizaţie în sensul de aspect neîngrijit per ansamblu, glume şi glumiţe puerile, cu adresabilitate pentru cel mai jos nivel de pretenţii artistice, acel sentiment de „facil” şi „gros”, de gust îndoielnic şi minimă rezistenţă pluteşte prin toate spectacolele promovate drept „comedii spumoase” care promit „hohote de râs”. Şi cantitatea lor este în perfect raport invers proporţional cu ceea ce ar trebui să însemne calitate.

Pe lângă spectacolele promovate cu afişe editate în Paint, lipite cu prenandez pe interiorul şi exteriorul geamurilor staţiilor de autobuz, care se coşcovesc prin tot oraşul, există comedii „pentru toate gusturile” şi pe scenele teatrelor cu tradiţie, care nu au nevoie de litere de-o şchioapă şi formule de promovare care să conţină neapărat termeni bombastici. „Angajat la doi patroni” adaptare de Richard Bean după „Slugă la doi stăpâni” de Carlo Goldoni, coproducție a Teatrului Mic şi a Centrului Cultural „Ion Manu” din Otopeni, găzduit pe scena Teatrului de Comedie, este o comedie cu premise cum nu se poate mai generoase, dar care eşuează într-un produs artistic cu pretenţii modeste. Senzaţia de învechit, de praf gros aşternut pe o interpretare regizorală şi actoricească la fel de groasă a unui text simplist, cu potenţial de entertainment, se instalează de la ridicarea cortinei şi persistă până la final. Toate alegerile făcute pentru această montare par intenţionat făcute pentru a nivela orice eventuală performanţă până la o mediocritate general valabilă, uşor de ingurgitat pentru un public insensibil şi rudimentar.

Tot ce înseamnă arsenal de împrumut din gag-urile emisiunilor tv cu audienţă maximă, tuşele groase, schemele previzibile şi simpliste, tonurile deranjante şi stridente, glumele forţate cu tot felul de conotaţii prea puţin subtile, chiar tot ce înseamnă „reţetă de succes” pentru publicul intoxicat de comercial şi îndoctrinat cu o sub-cultură tv care a culminat cu titluri şi personaje de renume, care vând şi plac, a fost urcat pe scenă. Rezultatul e un spectacol care face să râdă pe oricine, precum un gâdilat violent, care place mulţimilor eterogene, dar care sacrifică în acest scop orice pretenţie de reală calitate. Acest câştig de apreciere din partea celor care prea rar ar putea ajunge în sala de teatru este în detrimentul său. Publicul lobotomizat de formatele care au început să dispară chiar şi din grilele posturilor tv cu ceva pretenţii de calitate, e greu de găsit în sălile de teatru, de altfel pline. Mitul conform căruia trebuie să te cobori la nivelul gustului diform al non-publicului pentru a-l convinge să treacă pragul sălilor de spectacol este doar atât: un mit. La teatru vin cei care caută altceva decât găsesc la tv. Iar cei care sunt fideli tv-ului tocmai pentru acest gen de programe nu se vor obosi să îşi părăsească fotoliile şi canapelele. Succesul unui asemenea produs voit construit pentru a place vulgului are termen redus. Bazinul său de public este mai redus decât cel al unei comedii care să ridice capul peste această zonă de confort şi să încerce să spună ceva şi pentru pretenţiile ceva mai elevate.

Într-un decor funcţional şi ilustrativ semnat de Ioana Colceag şi Diana Moţea, acompaniaţi de o coloană sonoră explicativă şi cum nu se poate mai şlăgăroasă, ritmată şi recognoscibilă, care să îmbie mecanic la aplauze în timpul schimbărilor de decor – şi ele haioase – printre glume „subtile” precum: „Nu deschizi benzinărie înainte de a scufunda rezervorul” (în context cvasi-sexual) care continuă cureplici în cascadă ce culminează cu „Trebuie să ai pompa mare şi tare şi furtunul lung”, actorii se împart în trei categorii. Cei care au măsura dată de talentul lor comic şi reuşesc să îşi păstreze decenţa şi să găsească o cale de mijloc, chiar construind un caracter cu umor: Gabi Costin şi Marin Grigore. Cei care sunt stingheri în contextul dat, dar încearcă să e achite onorabil de rol, fără cine-ştie ce rezultate notabile, dar cu profesionalism şi sinceritate: Andrei Seuşan şi Gabriela Iacob. Cei care se iau prea în serios şi se suspectează de calităţi pentru comedie pe care nu le posedă şi exagerează atât de flagrant şi crispant, încât sunt în perfect acord cu intenţiile modeste ale întregului demers: Vlad Corbeanu, Ana Bart, Alexandru Moldovan şi Claudia Prec.

„Angajat la doi patroni” este unul dintre acele spectacole care are prea puţine calităţi artistice, dar care îşi va avea mereu publicul său – nu atât de numeros pe cât s-ar putea presupune. Există acei spectatori permisivi şi darnici, care râd la orice şi se bucură din obişnuinţă; sau disperare. Oamenii care vin la teatru să se simtă bine cu orice preţ. În ritm de „Yellow submarine” publicul ţine ritmul bătând din palme, în ritm de „Oh, Carol” luminile colorate ca de discotecă pâlpâie obositor aproape o scenă întreagă şi în ritm de „I don’t get no satisfaction” se trage de timp pentru a schimba decorul. Mult după ce situaţia pseudo-încâlcită, arhi-cunoscută şi previzibilă din intrigă s-a rezolvat vine şi finalul, după încă o scenă lungă, pretins-haioasă şi, în plus, publicul se aplaudă în picioare conştiincios, se aud chiar şi două „Bravo” rătăcite, toată lumea e fericită. Iar dacă fericirea câtorva arată aşa, e dreptul lor să se întâlnească. Şi, totuşi, aşa un efort cumulat al atâtor instituţii şi resurse umane doar pentru atât?

Teatrul Mic

Centrul Cultural „Ion Manu” Otopeni

Angajat la doi patroni

Adaptare de Richard Bean după „Slugă la doi stăpâni” de Carlo Goldoni

Coordonator proiect: Gelu Colceag

Regie: Vlad Corbeanu

Scenografie: Ioana Colceag și Diana Moțea

Mișcarea scenică: Maria Popa

Distribuție

Charlie ‘Charlie the duck’ Clench(Pantalone): Gabi Costin

Carol: Claudia Prec/Theodora Ghenea

Harry Dangle: Avram Birău

Alan (Silvio): Andrei Brădean/Alexandru Moldovan

Dolly (Smeraldina): Ana Bart

Luigi: Marin Grigore

Francis(Truffaldino): Bogdan Talașman/ Vlad Corbeanu

Rachel Crabbe(primul stăpân): Gabriela Iacob

Stanley Stubbers(al doilea stăpân): Andrei Seușan