Preconcepţiile gravitează în vieţile noastre mai mult decât ne dăm seama. Trăim într-o plasă de idei preconcepute; o plasă de salvare sau o plasă de cumpărături. E călduţ sub plapuma ideilor preconcepute, a miturilor urbane, a superstiţiilor şi a obişnuinţelor. Aproape că nu avem nevoie de prea mulţi stimuli pentru a ne derula existenţa în siguranţa pe care ne-o oferă confortul acestui sistem prefabricat. Ştim deja cam tot ce e de ştiut. Ne formulăm o părere înainte de orice, ştim cam cine ce poate, cine pe unde se situează în organigrama socială, chiar şi pe noi ne plasăm aproape în concordanţă cu realitatea – care mai sus, care mai jos în funcţie de gradul de respect de sine pe care ni-l purtăm prin buznare sau la rever. Nu e loc de prea multe surprize. Doar cei care se încăpăţânează să tot ţină ochii larg deschişi, să gândească şi să analizeze constant se obosesc să evalueze la timpul prezent. Altfel, dacă nu eşti aşa harnic, poţi să leneveşti fără spaime la umbra binefăcătoare a preconcepţiilor şi să ştii din auzite tot ce ai nevoie.

Din auzite ştim cu toţii că Marin Sorescu e un mare dramaturg, Felix Alex un regizor important al momentului, Răzvan Vasilescu un mare actor. Atunci spectacolul „Există nervi” de Marin Sorescu, în regia lui Felix Alexa, cu Răzvan Vasilescu, Gabriel Răuţă, Alexandru Conovaru şi Amelia Ursu, la Teatrul Dramaturgilor trebuie să fie un spectacol foarte bun. Tot de obişnuinţe şi comoditatea lor ţin şi aceste atribute care dau verdicte fără să spună nimic: „mare”, „bun” – neapărat precedat şi de „foarte” că să nu sune prea scurt – „interesant”. Există mulţi care se avântă, chiar, în aprecieri definitive: „de excepţie”, „superb”, „minunat”. Aceste atribute golite de sens însoţesc discuţiile din foyer şi plutesc în aerul care devine tot mai politicos.

Spectacolul nu e nici mic, nici mare, din păcate, nici „cel mai” de niciun fel. E cum nu se poate mai simplu. Aproape banal. Fără vârfuri remarcabile, fără gropi de potenţial, fără culmi de nicio parte a axei ponderaţiei. Un text care în mod cert e precedat de faima autorului său, cu sensuri conotative mai adânci pentru contextul în care a fost scris decât pentru prezentul indiferent de azi, îşi găseşte o montare cuminte, respectoasă, precaută chiar, fără nicio pretenţie de inovaţie sau originalitate. Ilustrarea replicilor prin acţiuni şi mişcarea în spaţiu e la locul ei, într-un decor care aduce singurele motive de stimul ai receptorilor: o simetrie mascată într-o garsonieră aparent banală, un haos organizat, în care cele două radiouri nu sunt pornite niciodată, iar cele trei telefoane nu sună, de asemenea. Felul în care Andrada Chiriac a plasat aceste obiecte multe în aşa fel încât camera cum nu se poate mai banală să poată duce cu gândul la un compartiment de tren este cea mai satisfăcătoare metaforă a spectacolului. Altfel, light-design-ul se mulţumeşte să lumineze scena şi să decupeze feţele actorilor atunci când au ceva ce se consideră a fi mai important de spus, costumele îi îmbracă, iar ilustraţia muzicală devine chiar comică prin repetitivitatea celor mai cunoscute, poate, patru note din istoria muzicii din „Simfonia a cincea” de Beethoven. În rest, actorii intră şi ies pe uşă când trebuie să intre sau să iasă din scenă, se aşază când pe patul de la „grădină”, când pe fotoliul de la „curte” pentru a nu sta chiar pironiţi, iar mişcările suprarealisto-absurdo-abstracte care taie drept lait-motive, probabil, acţiunea, însoţite de acordurile beethoveniene nu spun nimic despre lumea interioară a personajelor, nu le caracterizează, nu duc nicăieri mai departe de o ilustrare, din nou, a unui text complicat, de altfel.

Acest demers lipsit de personalitate, dar reverenţios la adresa unui text al unui, nu-i aşa, mare dramaturg, îşi împarte partiturile actoriceşi în patru părţi inegale atât ca întindere, cât şi ca performanţă. O piesă cu valenţe absurde nu e uşor de asimilat şi exprimat scenic de toţi actorii. Are un ritm special, are nevoie de mai mult decât o interpretare sigură pe sine şi entuziasm. După ce înţelegi ce ai de spus – pentru că la acest gen de text nu e întotdeauna foarte clar – şi te lămureşti şi de ce anume o spui, intervine un al treilea nivel care depăşeşte firescul naturalist: interpretarea care să nu treacă în zona descriptivului a demonstrativului sau e exagerărilor, Doamne-fereşte. Încercând să păstreze acest echilibru stabil, cei patru actori reuşesc în măsuri diferite. Amelia Ursu rămâne undeva aproape de a reuşi să treacă de prima etapă, astfel încât pare şi nu pare că ştie ce spune, dar o face foarte încrezătoare, cu farmec personal amplificat până la caricatură şi tonuri multe şi disonante. Alexandru Conovaru are atu-ul carismei sale comice. Reuşeşte să devină plăcut şi să livreze replicile cu umor. Gabriel Răuţă deşi ştie ce spune, nu e foarte sigur de ce o face, iar atunci compensează cu o mirare perpetură obositoare şi nefirească. Răzvan Vasilescu e singurul a cărui tehnică e potrivită pentru un text de acest gen. Sec, lapidar, conţinut, telegrafic, expediază replicile în ritmul său personal şi aduce spre sine personajul pentru a-i da o expresie coerentă şi cu efect garantat.

„Există nervi” este un spectacol care ridică un singur semn de întrebare: de ce? Nu e vorba despre niciun dubiu legat de conotaţiile întortocheate ale implicaţiilor din text sau despre finalul care încearcă să aducă pe ultima sută de metri un dram de metaforă, dar rămâne doar la sadiul de explicaţie redundantă. E vorba despre întrebarea legitimă „De ce această piesă?”; aceeaşi nedumerire ce poate fi de multe ori auzită în sălile de curs atunci când exerciţiile nu au mari cusururi, dar nici nici mari reuşite nu sunt.

Teatrul Dramaturgilor

„Există nervi” de Marin Sorescu

Regia: Felix Alexa
Adaptare scenică, ilustraţie muzicală, lighting-design: Felix Alexa
Scenografie: Andrada Chiriac

Distribuţia:
Profesorul: Răzvan Vasilescu
Locatarul: Gabriel Răută
Prietenul: Alexandru Conovaru
Femeia necesară: Amelia Ursu