„Secolul ăsta mi-a distrus flora intestinală”, spune Locatarul după ce a prins pe sârmă câteva cârlige de rufe, a scos dintr-o găleată doi ciorapi uzi și a făcut alte câteva gesturi mărunte, cum face fiecare la el acasă. Înțelegem din prima, chiar dacă nu știm textul, că suntem la el acasă, unde, la lumina veiozei impersonale, totul are un aer ponosit: patul, rafturile cu cărți, fotoliul dintr-o lume mai veche și poate mai bună, telefonul și până și plantele de apartament.

Bun venit, deci, într-o mică locuință unde secolul a distrus, cum aflăm din prima replică, flora intestinală a Locatarului și, odată cu ea, totul! Doamnelor și domnilor, pe de o parte, de aceea și „Există nervi”, ca să vă avertizeze că secolul „ăsta” v-a distrus flora intestinală, ceea ce probabil bănuiați! În spațiul acesta modest, unde ne așteaptă Locatarul (Gabriel Răuță), pe scena de la Teatrul Dramaturgilor Români, pe care scenografa Andrada Chiriac a imaginat o garsonieră comunistă, secolul sau timpul în general nu trec deloc firesc, chiar dacă pe un raft de cărți tronează ironic un ceas deșteptător.

Nici timpul, dar nici spațiul nu sunt ceea ce par în „Există nervi”, noul spectacol regizat de Felix Alexa, care după „Despre tandrețe”, spectacolul său după Matei Vișniec, se întoarce la Teatrul Dramaturgilor Români să-l recitească pe Marin Sorescu pentru spectatorii din secolul XXI și să-și exerseze spiritul ludic într-o creație care are mai multe merite. Spațiul acesta vetust poate la fel de bine să fie un tren, cum aflăm foarte repede, sau o pură abstracțiune. Poate să fie orice, căci, vorba unui alt dramaturg clasic, de-acum din ce în ce mai rar jucat, „așa este dacă vi se pare”.

Dar nu, nu vi se pare că, la un moment dat, peste Locatarul oarecare dă buzna Profesorul (Răzvan Vasilescu) care-și caută locul în tren. Desigur, el descinde și din lumea lui Samuel Beckett, și din cea a lui Eugène Ionesco. Ascuns sub o umbrelă neverosimilă, înarmat cu o valiză clasică, de oriunde și de aproape oricând, iată-l că apare dintr-o irealitate imediată și, cu cel mai firesc aer posibil, ia în stăpânire micul spațiu al Locatarului și, de fapt, pe Locatarul însuși. Intruziunea lui e atât de firească, încât ne lasă buimaci, venirea lui e ceva atât de aiuritor, încât ironia și comicul, pentru Marin Sorescu cele mai puternice arme ale autorului dramatic, fac din ea un fapt banal. Realul e atât de ireal, încât intrăm foarte repede în joc.  Și în joc rămânem puțin peste o oră cât durează spectacolul, o alternativă de nivel la ceea ce se vinde acum pe piața de comedie. Pe aripile absurde ale comediei, plutim în spațiul acela intermediar, de trecere, în spațiul generos dintre granițe și dintre genuri în care stau adesea autorii mari – aici, în principal, spațiul provocator dintre absurd și comic, pe care Marin Sorescu și l-a ales încă de la început pentru dramaturgia sa. Încă din anii ’60, când debuta ca dramaturg chiar cu „Există nervi”, poetul, care se vede atât de elegant în teatrul pe care l-a scris, își delimita acest teritoriu pe care îl vedem acum redescoperit. Aici sunt la ele acasă nonsensul, paradoxul, contradicția de diverse feluri și, paradoxal, deși lasă o mare libertate, o fac punând constrângeri – pentru regizor și actori. Și cum să „prinzi” abstracțiunea pe scenă mai bine, mai sigur, decât tratând-o realist, „ca și cum” ea ar fi așa și pe dincolo, „ca și cum” ea ar face parte din cotidian? „«Există nervi» este o piesă cu replici de o inteligență sclipitoare, ce-ți rămân mult timp în memorie prin forța lor poetică”, explica regizorul Felix Alexa. „În spectacolul meu, personajele lui Sorescu trăiesc în lumea de azi, dar sunt ancorate în trecut prin obsesii, mentalități, frici. Panica existențială este o temă constantă în toată dramaturgia lui Sorescu, exprimată într-o formă originală, de o forță aparte, îmbinând umorul și sensibilitatea poetică. Am mizat în spectacolul meu pe acest amestec de speranță și deziluzie, stare confuză, ce ne este, din păcate, atât de proprie în ziua de azi. «Există nervi» este un spectacol ce privește cu umor negru acest secol aparent calm, ce ne distruge sistematic nervii.”

Aparent calm, dar distrugându-ne sistematic raportarea comună la realitate, jucându-se subtil cu interpretarea realistă a unei situații absurde, noul spectacol mizează, ca și Profesorul care a făcut o descoperire epocală, pe sugestie. Cu ea se joacă și din ea face și desface forme și sensuri, răsucind lucrurile ca pe niște cuburi Rubik și cuvintele ca pe niște învelișuri care sunt altfel, bineînțeles, în funcție de unghiul din care le privești. În interpretarea lui Răzvan Vasilescu, profesorul care aduce banalitatea cosmosului în casa Locatarului, aprinzându-i imaginația cât ai zice pește, are ceva din Hamm (rol pe care, de altfel, l-a jucat remarcabil în montarea cu „Sfârșit de partidă” de Samuel Beckett a lui Alexandru Tocilescu), ceva din profesorul din „Lecția” lui Ionesco și ceva dintr-un securist care practică limbajul esopic. Sorescu însuși practica limbajul esopic într-o epocă în care el era o soluție și iată-l punându-l la lucru încă de la textul lui de debut. Fără îndoială, Profesorul poate fi văzut, și în noua montare, și așa: ca necunoscutul dubios, care intră neinvitat într-o locuință străină, unde își notează replicile care i se par memorabile și transmite insistent o teorie bazată pe… sugestie. Sugestie care găsește teren fertil, Locatarul, interpretat cu rigoare și umor de Gabriel Răuță, pe care îl puteți vedea și în „Iona” de la Teatrul Nottara, și Prietenul – Alexandru Conovaru într-un rol nuanțat – rezonând imediat la jocul lui.

Evident, într-o societate totalitară, miza are dimensiunea politică ascunsă a piesei, în detrimentul nivelului, să-i spunem, filozofic. O confirmă și faptul că regizorul Liviu Ciulei nu a ajuns să monteze piesa, așa cum își propusese când îi ceruse lui Marin Sorescu să scrie o a doua variantă, iar la scurtă vreme, în 1982, montarea regizorului Mircea Cornișteanu de la Naționalul din Craiova a fost interzisă la vizionare pentru că „piesa este antistatală și plină de venin”. Acum, la treizeci de ani de la căderea regimului comunist în România, stratul acesta subversiv politic nu îi este accesibil decât publicului trecut de o anumită vârstă. Celui foarte tânăr îi rămâne, din fericire, să se lupte cu abstracțiunile sprințare ale textului, într-un peisaj invadat de comedii leneșe – care nu-i solicită creierul, ci doar îi oferă un produs pentru „consumi”. La această nouă montare deschisă – în care coabitează două piste diferite spre sens, cum spuneam –, „Există nervi”, piesă scrisă la câțiva ani după ce Martin Esslin publica la Londra cartea sa fundamentală „Teatrul absurdului”, cartografiind un teritoriu imens și anticipând un traseu, vedem, printre altele, că verdictul criticului a fost corect: „Genul de teatru analizat în această carte”, preciza el în prefața din 1961, „nu se adresează nicidecum doar unui cerc restrâns de intelectuali. El ar putea fi sursa unui nou limbaj, a unor noi idei, a unor noi abordări și a unei noi filosofii revitalizate care, într-un viitor nu prea îndepărtat, vor transforma modul de a gândi și de a simți al marelui public”.

Toate acele elemente de noutate, așa cum a prevăzut Martin Esslin, s-au născut și, inevitabil, odată cu trecerea timpului s-au și învechit. Mergeți la „Există nervi” pentru un exercițiu de atenție, imaginație și umor, pentru a vedea un fel inteligent de a face comedie și un fel sigur de a produce calitate. În orice fel ați citi spectacolul, el o să vă facă bine. Marin Sorescu merită această oră din viața dumneavoastră, mai ales când spiritul lui – recent redescoperit, de exemplu, prin cele două montări recente cu „Iona” pe care le puteți vedea la București, una tot la Teatrul Dramaturgilor Români, cealaltă la Teatrul Nottara – este exemplificat fără rabat la calitate. Spectacol deschis, care lasă jocului ce e al jocului și publicului plăcerea de a privi cu propriii lui ochi și de a-și căuta propriile lui răspunsuri, readucând în discuție un text scris în limbaj esopic, dar care rezistă dicolo de el, „Există nervi” exemplifică un fel de a face teatru de calitate pentru publicul acela mare despre care vorbea, în fragmentul citat, Martin Esslin, oferind totodată și o mostră de actorie de calitate.

Teatrul Dramaturgilor Români

„Există nervi” de Marin Sorescu

Regia: Felix Alexa

Scenografie: Andrada Chiriac

Adeptarea scenică, ilustrația muzicală și light design-ul: Felix Alexa

Distribuție:

Profesorul: Răzvan Vasilescu

Locatarul: Gabriel Răuță

Prietenul: Alexandru Conovaru

Femeia necesară: Amelia Ursu