De la anticii greci relaţiile de familie în artă sunt mai mult decât complicate; cu soţii care îşi ucideau soţii şi fiice care erau sacrificate şi alte fiice care se răzbunau şi fii care pur şi simplu o luau razna. Subiectul „bătăliei dintre generaţii” a servit mereu drept inspiraţie şi context pentru opere geniale sau de larg consum. Neînţelegerile şi certurile din familii, fie că iau proporţii de războaie sau tragedii sângeroase, fie că se consumă în jurul unei oale de sarmale din mijlocul unei mese festive, urmează acelaşi tipic în desfăşurarea actelor: mai întâi o tensiune pluteşte în aer, apoi o discuţie banală, o remarcă oarecare interpretată maliţios şi gata scandalul care e de preferat să culmineze măcar cu o picătură de sânge, dacă nu se poate cu o moarte îmbăiată în lacrimi. Drumul e acelaşi, bătătorit demult.

Spectacolul „Ea şi numai ea” de Andrei Ivanov, montat de Alexandru Mâzgăreanu la Teatrul Act, nu se abate de la tipic. Ritmul în crescendo al dialogului pus pe mute dintre Mama şi Fiu odată cu moartea tatălui, e de această dată mutat în zona vieţii virtuale. În încercarea de a găsi o cale de a-i vorbi fiului înstrăinat şi introvertit, Mama devine Toffy cea de pe Facebook pentru a face cunoştinţă cu băiatul ei cu blugi rupţi şi căşti pe urechi. Povestea e cunoscută şi deznodământul poate fi intuit. Modalitatea în care e construită, însă, piesa dă şansa unui parcurs actoricesc foarte bogat. Aceasta este şi miza spectacolului: două partituri deloc simple, care să ofere şansa atât a două monologuri sincere, cât şi a unei relaţii ambivalente.

Începutul în care cele două voci ne povestesc ca într-un duet versiunea proprie a realităţii îşi găseşte continuarea într-o lume virtuală în care pardoxal realitatea este aceeaşi pentru amândoi. Frumuseţea piesei stă tocmai în acest transfer inechitabil, de fapt, care schimbă ponderea dintre real şi virtual: în viaţa reală optica fiecăruia deformează adevărul, iar în lumea virtuală, deşi mincinoasă, realitatea are acelaşi adevăr pentru amândoi. Această trecere e foarte elegant şi simplu rezolvată regizoral printr-o simplă situaţie de lumină şi o schimbare la vedere a costumelor. Un amănunt important sunt ochelarii fumurii care estompează nuanţele vederii celor doi atunci când intră pe tărâmul pixelilor. Nu e nevoie să vezi prea bine în virtual. E suficient să crezi în avatarul din faţa ta. Uneori ai nevoie să crezi că în imaginea frumoasă şi în literele ce par a compune  cuvintele potrivite şi nici nu mai contează cine se află în spatele lor. Ambientul sonor contribuie la menţinerea acestei atmosfere de incertitudine benefică şi umple spaţiul cu un aer dens.

Nu există prea multe artificii care să distragă atenţia de la jocul actorilor, iar acest mod foarte sincer de a spune o poveste măreşte atenţia asupra lor şi totodată ajută subtil la mutarea focului de la unul la altul prin mişcarea în spaţiu. În arena de la Teatrul Act, cu ochi care privesc din trei părţi, expunerea aproape totală a actorilor e un obligo peste care nu se poate trece. Iar Alexandru Mâzgăreanu găseşte motivaţia interioară a relaţiei scenice care să mişte organic acest fir nevăzut care îi leagă, parcă, pe cei doi. Chiar dacă nu le vezi ochii, chiar dacă la un moment anume unghiul nu îţi permite să îl priveşti frontal pe unul sau pe celălalt, prin oglindirea sa în partener primeşti informaţia filtrată şi ajunge la tine adevărul acestei relaţii contorsionate.

Performanţa acestui spectacol constă în acordajul fin între cei doi. Diferenţele dintre ei există şi e, cumva, firesc. Oricât de bine este echilibrat regizoral acest parcurs în doi, talentul copleşitor, parsonalitatea şi carisma Andreei Bibiri copleşesc fără nicio urmă de egoism sau ostenţatie întregul parcurs scenic. O actriţă cu o forţă interioară devastatoare, cu mult umor şi autoironie, cu o măsură mereu controlată şi un firesc artistic atât de personal, asumat şi consistent în expresie se întâlneşte cu un rol în care toate aceste calităţi sunt puse în valoare. Fiecare nuanţă, fiecare tuşă ca de peniţă de stilou, fiecare lacrimă ce nu curge pe obraz, ci în glas, fiecare gest oprit, fiecare privire de dincolo de orice penumbră, totul e în armonie a unei matematici aproape poetice. Partenerul său, Vlad Linţă, nu are aceleaşi posibilităţi ale subtilităţilor şi interpretării pe dedesubt a nuanţelor. Reuşeşte să construiască un personaj solid, e foarte riguros şi serios, dar nu poate ajunge la esenţa emoţiei acestui tânăr care nu ştie să îşi plângă suferinţa şi preferă să şi-o acopere cu stickere lipite pe capacul laptopului şi manta grea de piele. Rămâne cumva la suprafaţa personajului şi îi redă fidel învelişul; este precum acea imagine corectă de pe ecran,  în spatele căreia, însă, nu ne dă voie să vedem ce se află.

„Ea şi numai ea” este un spectacol rotund, consistent şi, mai ales, emoţionant fără a fi melo-dramatic. Are atâta spectaculozitate cât să nu devină plictisitor şi spune simplu o poveste ştiută al cărei atu este performanţa actoricească. Iar Andreea Bibiri reuşeşte, într-adevăr, să facă performanţă.

Teatrul Act

„Ea şi numai ea” de Andrei Ivanov

Traducere: Raluca Rădulescu

Adaptare scenică şi regie: Alexandru Mâzgăreanu

Scenografie: Dana Petre

Muzică: Alexandru Suciu

Distribuţie:

Andreea Bibiri, Vlad Lință