Paşii mici sunt cel mai greu de făcut. Să alergi haotic, să sari peste câteva gropi şi să aterizezi înainte de vreme cu faţa în noroi este mult mai uşor. Cu mult entuziasm şi puţină inconştienţă un sprint bun e la câteva respiraţii distanţă. Apoi oboseşti şi te laşi de orice imbold moale şi depresiv în braţele lenei care te amorţeşte şi îţi fură orice iniţiativă, chef sau nebunie. E mai comod şi mai confortabil aşa. În plus, ai încercat, nu a mers; tu ţi-ai făcut datoria. Paşii mici, însă, sunt antidotul pentru blazare. Azi stângul înaintea dreptului, mâine dreptul înaintea stângului. Înaintezi aproape imperceptibil de lent. Dar nu oboseşti şi ai timp să vezi pietrele şi băltoacele din poteca ta. Te uiţi în toate direcţiile şi înveţi de la alţii mai grăbiţi unde şi cum să nu greşeşti. Ei cad, iar tu îţi vezi de paşii tăi mici până când muşchii ţi se întăresc şi poţi să o iei la fugă sigur de reuşită. Şi nici nu oboseşti, chiar dacă e mult mai greu să îţi păstrezi concentrarea decât să ai un puseu de voinţă. Cu paşi mici, răbdare, minte limpede, optimism şi muncă susţinută se poate ajunge departe.
Cu paşi mici şi optimism au pornit la drum cei din Cuibul artiştilor în urmă cu cinci ani. Şi nu s-au grăbit spre succes. Şi-au dorit să facă teatru. Să îşi practice meseria, şi nu să aştepte telefoanele acelea de la mari regizori care să îi cheme pe mari scene pentru marile roluri. Câţiva actori cu inteligenţă de manageri şi-au făcut loc în sala de spectacole a Facultăţii de Inginerie a Instalaţiilor şi au început să joace. La început au ales un repertoriu care să le garanteze că vor avea şi public. Comedii. Au ştiut că numele lor nu era deajuns pentru a convinge spectatorii să le dea o şansă. Atunci au mizat pe nevoia declarată şi cunoscută pentru o seară relaxantă, fără prea mari pretenţii de cultură înaltă. Just for fun.
Şi cu răbdare şi cu limpezime în gândire au reuşit ceva ce pare imposibil: au format un public stabil, fidel, entuziast, care umple nu doar sala de festivităţi de două ori într-o seară, ci încă una în plus, de alte două ori. Repertoriul s-a diversificat, iar comediile simpluţe şi drăguţe au lăsat loc unor titluri mult mai pretenţioase – „Oscar şi Tanti Roz”, de exemplu, sau „Alegeri şi miere” – adaptarea lor după celebra deja piesă „Constelaţii” de Nick Payne. Cu patru spectacole într-o zi şi cu un algoritm care în teatrele de stat nu a funcţionat, succesul pare să îi fi ajuns din urmă. Calupurile cu număr fix de câte 10 reprezentaţii cu un titlu, care se reiau la un an distanţă, par a fi modul optim prin care spectatorii deja convinşi să vină la Cuibrevin şi umplu cele două săli.
Calitatea spectacolelor este şi ea în linie ascendentă, iar politica paşilor mici pare a fi câştigătoare şi în acest aspect. De la micile improvizaţii puerile care stârneau râsul şi glumiţele nevinovate fără pretenţii, mijloacele de expresie s-au rafinat odată cu maturizarea întregului concept. Spectacolul „Alegeri şi miere” este o mostră a acestei evoluţii. Victor Ţăpeanu şi Serin Jemaa alternează un parcurs bogat în situaţii, emoţii şi construiesc o relaţie foarte pertinentă pe scenă. Cu sârguinţa unor studenţi care îşi lucrează partiturile pentru examen, amândoi îşi ocrotesc cumva rolul şi partenerul în acelaşi timp şi păstrează constant acel sentiment de împreună.
Scenele neordonate cronologic, posibilele adevăruri ale poveştii de dragoste a unui cuplu ca oricare altul, presupun implicarea activă a imaginaţiei spectatorilor. Alegi ce vrei să crezi şi contribui tu însuţi cu piesele lipsă din tabloul de familie al acestor doi oameni care se iubesc şi fie se despart, fie se regăsesc, fie mor. Sinceritatea în scenă este atu-ul celor doi şi asumarea fără alte artificii de efect. Într-o atmosferă luminată de multe becuri care le oferă un cadru aproape oniric acestor două suflete predestinate, scenele cu impact dramatic alternează cu cele relaxate şi comice, iar la final, nu există o concluzie care să dicteze un deznodământ. E foarte liber acest scenariu, la fel cum liber te simţi şi tu în sală şi liberi îi vezi şi pe ei pe scenă. Scenele cu potenţial comic sunt speculate, poate, mai mult decât ar fi fost necesar, iar lungimile se relaxează şi îngăduie ceva mai mult loc pentru desfăşuarare artistică. În schimb, spre final, când scenele „serioase” intervin, contraponderea lor echilibrează balanţa şi completează un cerc care se închide aproape etanş.
Cel mai important sentiment care te însoţeşte la ieşirea din curtea Facultăţii de Inginerie a Instalaţiilor e acela de împreună. Întreaga experienţă pe care Cuibul Artiştilor încearcă să o construiască pentru spectatorii lor conţine acest ingredient. De la grija celor care te direcţionează spre sală, paharul de vin oferit într-un foaier improvizat unde eşti surprinsă să vezi mostre de artă plastică şi instalaţii inventive la murmurul prietenos al tinerilor din sală, experienţa unui spectacol fără pretenţii, dar în care simţi mult suflet şi sinceritate şi până la felul în care eşti petrecut spre ieşire. Paşii mici încă nu s-au transformat în alergare de cursă lungă. Îşi văd de drumul lor. Important rămâne drumul ascendent spre calitate, constant în evoluţia lui, şi această luciditate a conştientizării precise a prezentului care momeşte un viitor cu un pas mai aproape de a fi perfect.
Cuibul Artiştilor
„Alegeri şi miere” după Nick Payne
Regie: Victor Țăpeanu
Scenografie și costume: Serin Jemaa, Petruț Dumitrescu
Cu: Serin Jemaa, Victor Țăpeanu