Slawomir Mrožek a publicat piesa “Casa de pe graniţă” în anul 1967, în celebra revistă poloneză Dialog. La data apariției scrierii, Europa dădea semne că se resemnase cu felul în care îi fuseseră redesenate granițele la feluritele conferințe pentru pace care pregătiseră și parafaseră încheierea celei de-a doua mari conflagrații mondiale. Oamenii simpli înțeleseseră că politica, istoria, geo-politica nu sunt apanajul lor, că marile decizii, câteodată consemnate pe banale șervețele de hârtie, sunt rodul unor negocieri și tranzacții ale unor mari decidenți politici cărora, foarte adesea, le pasă extrem de puțin, dacă nu cumva chiar deloc, de destine și răni individuale. Probabil că ultimul act al întronării unei noi ordini care, în linii mari, avea să dureze până către sfârșitul anului 1989, se jucase la 13 august 1961, atunci când, în pofida asigurărilor contrarii, autoritățile comuniste din Berlinul de Est au ridicat aproape peste noapte ceea ce avea să se numească, neutru, Zidul Berlinului, iar simbolic, dureros și acuzator, deopotrivă, Zidul Rușinii.

În Polonia anului 1967, “Casa de pe graniță” avea, cred, semnificații, mult mai apăsate, dar și infinit mai dureroase decât în celelalte țări ale Europei de Est. Pentru simplul și durerosul motiv că țara cunoscuse mult prea adesea redesenări de granițe, câteodată atât de drastice, încât duseseră la dispariția ei la propriu de pe hartă. 

Să fie oare depășită scrierea lui Mrožek în Europa zis unificată sau unită din anii de grație 2019-2020? Are ea mai mult decât valoarea unui remember, a unui trist, răscolitor și util exercițiu de memorie? Părerea mea, confirmată și de, și după vizionarea spectacolului regizat cu mult rafinament și echilibru de Ada Lupu Hausvater, având în distribuție studenți la ciclul de Master al Secției de Teatru de la Universitatea de Vest din Timișoara, spectacol prezentat sub egida onorantă a Teatrului Național “Mihai Eminescu” din Timișoara, este că scrierea asociază inteligent și util rememorării, avertismentul. Istoria nu se repetă niciodată aidoma, însă repetițiile în linii mari ale unor fragmente tragice sunt oricând posibile. În plus, piesa lui Mrožek oferă șansa câtorva roluri generoase devenite, în acest caz specific, ocazia unor examene profesionale în marea lor majoritate trecute cu note dintre cele mai bune. 

Ada Lupu Hausvater a conceput “Casa de pe graniță” ca un spectacol în lege. Nu e vorba deloc despre un spectacol-exercițiu. Regizoarea-profesor nu a mizat deloc pe gratificații, bonificații sau indulgențe primite ca urmare a tinereții interpreților. Totul începe calm, cald, senin, în ritm și acompaniament de pian și de muzică clasică, continuă sub semnul primejdiei din ce în ce mai evidente, consemnate și confirmate de zgomotul bătăilor de mașină de scris, și se încheie sub egida împăcării forțate cu absurdul și cu moartea. Lucrurile seamănă până la un punct cu “Rinocerii” lui Ionesco (de aici, cred, decizia ca replicile diplomaților să fie rostite simultan de cei trei interpreți, adică de Flavius Retea, Andrei Zgăbaia, Claudiu Patcău) atâta doar că în caxul de față lipsește monologul unui Bérenger ce refuză împăcarea cu istoria, cu soarta, cu ceea ce s-a decis de către alții.

Ada Lupu Hausvater a avut însă grijă să conceapă spectacolul ei cu “Casa de pe graniță” și ca un util și bine controlat exercițiu didactic. Care a început cu grija arătată textului. Cuvântului rostit pe scenă. Cuvânt ce trebuie să sune bine, firesc, adică să fie rostit cu naturalețe de actori. Așa se explică, cred, detaliul că totul a început cu operațiunea de retraducere a textului. La care a participat întreaga distribuție. Adică Aljoscha Costiug-Cobeț, Dumitrița Afrăsinii, Andrei Chifu, Flavius Retea, Andrei Zgăbaia, Patricia Gavril, Claudiu Patcău și Claudiu Surmei.

Vorbeam mai sus de notele bune, chiar maxime pe care le merită cu prisosință interpreții. Primul dintre ei este, indubitabil, Andrei Chifu (Eu) actor deja format, stăpân pe mai mult decât ceea ce îndeobște numim abc-ul meseriei. Într-un anume fel, Andrei Chifu are de susținut și examenul întâlnirii cu contre-emploi-ul. Dincolo de asta, personajul lui trece printr-o multitudine de stări – seninătatea, cvasi-inconștiența, mulțumirea de sine, uimirea, neînțelegerea unei noi situații, revolta, supunerea, cenzurarea eului, împăcarea, spaima. Iar Andrei Chifu o face fără recursul la inutile alterații, adică fără bemoli și fără diezi, cu o naturalețe demnă de toată lauda. Cuvinte de apreciere merită și Patricia Gavril, distribuită în rolul Soției care încearcă cu bune rezultate să păstreze impresia că totul s-ar menține în cadrele normalității. Anunțul ei repetat – Cina! – mimează sau, mai exact, falsifică și voit, și silit o normalitate tot mai apăsat, mai dur, mai nefiresc și inuman pusă în paranteze. Dumitriței Afrăsinii și lui Aljoscha Costiug-Cobeț le-a revenit misiunea de a-i interpreta pe cei doi socri. Fără peruci, fără semne false de îmbătrânire, fără efecte și elemente de machiaj. Adică, din voce, din atitudini, din relații. Adică din ceea ce înseamnă ingredientele de bază ale artei actorului. Rezultatele sunt mai mult decât notabile. La fel ca și acelea obținute de Flavius Retea, Andrei Zgpbaia, Claudiu Patcău și Claudiu Surmei.        

Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timișoara

“Casa de pe graniță” de Slawomir Mrožek

Traducerea: Colectivă

Un spectacol de Ada Lupu Hausvater

Sound design: Sebastian Hamburger

Light design: Gerhard Crăciun

Cu: Andrei Chifu (Eu), Patricia Gavril (Soția), Dumitrița Afanasii (Soacra), Aljoscha Costiug- Cobeț (Socrul), Flavius Retea (Diplomat I, Contrabandistul), Andrei Zgăbaia (Diplomat, Vameș, Grănicer), Claudiu Patcău (Diplomat III) Claudiu Surmei (Vameș II, Genistul)

Data reprezentației: 28 ianuarie 2020