Istoria este domeniul ştiinţelor umaniste cel mai înrudit cu arta. Urmărind galeriile oricărui muzeu păşeşti prin istoria descrisă de sculpturi, fresce, tablouri şi instalaţii. Artefactele ordonate cronologic construiesc un parcurs al reminiscenţelor palpabile ale istoriei. Literatura, încă şi mai concret, spune poveşti din secole mozaicate pe linia temporală a istoriei şi ne descoperă printre rândurile lor ficţionale colţuri de adevăr ale existenţelor de peste secole şi veacuri. Mai subtilă, muzica păstrează codificat în portativele sale spiritul fiecărei epoci şi spune prin ritmul specific timpurilor în continuă schimbare cum anume pulsa viaţa în paşi de Menuet sau Rock&Roll. Teatrul este încă şi mai strâns înrudit cu istoria datorită puterii sale de reprezentare. O montare naturalistă a unei piese aduce în faţa publicului o mostră vie de lume dintr-un anume timp. Emoţia este direct proporţională cu impactul întâlnirii cu trecutul aproape nemijlocit. Convenţia teatrală are darul de a plia timpul şi de a pune laolaltă un atuncificţional cu un acumfoarte real.

Spectacolul „Dosarele Siberiei” – un scenariu de Petru Hadârcă şi Mariana Onceanu, după memoriile Ecaterinei Chele, ale Margaretei Spânu-Cemârtan şi ale lui Ion Moraru, montat de Petru Hadârcă la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău, prezentat pe Scena Mare a TNB, este una dintre cele mai paradoxale întâlniri cu istoria în forma sa reprezentată artistic. Pornind de la mărturiile unor supravieţuitori ai Gulagului, scenariul este o radiografie a realităţii anilor grei în care Basarabia a suferit sfâşierea deportărilor, temniţelor şi muncii silnice. Impactul emoţional al acestei simple enumerări este puternic. Sunt cuvinte ce poartă cu ele o întreagă acumulare antropologică de semnificaţii şi declanşează automat un şir de imagini sinestezice care impresionează pe oricine le cunoaşte din cărţi, filme sau povestiri. Aşadar, premisa de la care porneşte acest spectacol-document este evidentă. Miza importantă a unui tribut artistic adus victimelor unei istorii nedrepte este declarată şi asumată fără nicio nevoie de altă explicaţie.

Intenţia umană este lăudabilă şi îşi găseşte împinirea în emoţia care se încheagă în sală şi în lacrimile care le curg unora dintre spectatori pe obraz. Spectacolul arată verde în faţă scene cu un puternic impact emoţional. Mâinile care cerşesc un strop în plus de apă printre bârnele de lemn ale vagonului de vite unde trupurile înghesuite se strivesc în caniculă şi miros pestilenţial, acompaniate de gemete icnite din piepturi lipsite de vlagă înlocuită cu disperare nu te pot lăsa indiferent. Această scenă este, de altfel, cea mai impactantă din întreg spectacolul datorită acestui mod foarte concret de a reda un adevăr istoric incomod. Parcursul artistic al spectacolului, meritele sale estetice, dincolo de forţa copleşitoare a tramei şi a mesajului nu beneficiază de aceeaşi emoţie.

Numeroasele inserturi coregrafice care ilustrează pueril aceste scene redate naturalist cu intenţia de a dubla cu un meta-limbaj expresia acestor mărturii nu doar că încarcă excesiv structura, dar prelungesc inutil, fără niciun adaos de sens, o demonstraţie care pur şi simplu nu avea nevoie de ele. Excesul de zel este minusul flagrant din punct de vedere tehnic al acestui sectacol. De la amestecul de mijloace de expresie, de modalităţi regizorale şi până la patosul aproape obositor al actorilor, acest prea-plin de eforturi conjugate crispează şi devine o piedică în emoţionarea pe care o generează povestea în sine. Tonurile ascuţite, declamarea, rostirea supra-articulată şi consoanele muşcate, frazele care par a curge fără niciun punct, terminate mereu cu o virgulă, ca incantaţii cântate cu prea puţină grijă pentru sens şi cu interes doar pentru formă, acest mod artificial-stângaci de expresie artistică umple cu prea multe mici sau mari erori scena şi deturnează atenţia de la povestea care nu are nevoie de altceva decât de simplitate pentru a emoţiona şi impresiona.

Spectacolul seamănă în cea mai mare parte a sa cu un reenactmentfoarte cinstit, în care oameni inimoşi, cu bune intenţii, dar cu prea puţine mijloace artistice îşi aduc omagiile pentru evenimentele triste prin care a trecut ţara lor. Dacă povestea în sine nu ar avea atâtea de spus şi nu ar conţine atâta tragism, spectacolul nu ar fi mai mult decât un efort derizoriu de a face artă. De această dată sensul extra-scenic depăşeşte cu mult meritele estetice. Punctul culminant care rupe, de altfel orice fel de convenţie şi distruge atmosfera prăbuşind coerenţa într-un supra-realism de prost gust e momentul în care un spital de psihiatrie devine scenă pentru un adevărat haos estetic, în care trei femei urlă din adâncul plămânilor stropindu-se reciproc cu sânge fals, Stalin face cu mâna dintr-un vagonet de cărbune, mulţi figuranţi zburdă prin scenă, iar un călău în izmene ţine în lesă alţi doi bărbaţi înfăşuraţi în cămăşi lungi, totul ilustrat cum altfel decât cu video-proiecţii cu imagini de arhivă şi scăldat într-o lumină roşie. După ce ai fost transpus în oroarea sinceră a acelor timpuri inumane, această înscenare desprinsă parcă dintr-o serbare a unui colectiv de brigadă rupe brutal legătura cu povestea şi arată mult prea ostentativ limitele artistice care încurcă intenţiile bune.

Să vezi „Dosarele Siberiei” este o experienţă paradoxală ce îmbină emoţia unui fapt istoric, câteva merite artistice şi mult efort, poate chiar prea mult, de a demonstra cu mijloace artistice aproape rudimentare un adevăr care are nevoie doar de simplitate pentru a-şi găsi efectul scontat. Rămâne, în schimb, tributul sincer şi cinstirea amintirii martirilor de atunci.

Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău

Dosarele Siberiei

scenariu de Petru Hadârcă și Mariana Onceanu după memoriile Ecaterinei Chele, ale Margaretei Spânu-Cemârtan, ale lui Ion Moraru

Regie: Petru Hadârcă

Scenografie: Irina Gurin

Expresie corporală: Irina Slobodeaniuc

Proiecție video: Ian Onică

Lupte scenice: Oleg Mardari

Video: OWH Studio

Ecaterina Chele :	Olga Guțu-Cucu		Margareta Spânu-Cemârtan:	Draga-Dumitrița Drumi
Lealea Cojocaru :	Tinka Mardari		Ion Moraru:	Dan Melnic
Dora, fantoma:	Diana Decuseară		bunica Sofia Spânu:	Ninela Caranfil
bunicul Pintilie Oloinicu:	Nicolae Darie		Gheorghe Cucu, brigadierul Berzinev, Terziev:	Constantin Adam
Semionova, doctorița:	Angela Ciobanu		Valentina Gafencu, Maria:	Ana Tkacenko
Saveta, o deținută:	Doriana Zubcu-Mărginean		mama Zinovia Moraru, o deținută:	Tatiana Saenco
Nicon, Karzubâi, Jozas Lukștas:	Petru Oistric		politrucul, nacealnicul sovietic, NKVD-istul Kiselev:	Ion Mocanu
Grișa-activistul, Profesorul, un deținut:	Ghenadie Gâlcă		Constantin Chele, Limon, Petre Lungu, Andreico:	Alexandru Pleșca
tanchistul, Vasile Terehov:	Valentin Zorilă		Nicolae Spânu, Micola, un deținut:	Iurie Focșa
Melikian, Menekest, directorul școlii, soldatul:	Mihai Zubcu		Margareta Spânu copilă:	Sofia Oistric
Lealea Cojocaru copilă:	Iana Onică		Ion Moraru copil, Emil Spânu:	Vlad Triboi
un copil:	Petra Pleșca		al doilea copil:	Bianca Onică
Studenți de la AMTAP, clasa profesorului Mihai Fusu:	Mihaela Balanuța Alexandru Berbinschi Ana-Sia Cărăuș Ion Liulica Veronica Odagiu Iurie Pascar Corina Rotaru Marina Rotaru Tatiana Bulat Dorina-Beatrice Timciuc