La începutul fiecărei luni, vă propunem, în Colțul de Film, o poveste sau discuție despre cele mai relevante filme și evenimente cinematografice ale momentului.

Războiul a fost mereu o sursă de inspiraţie pentru artă. Cumva impudic şi invaziv, gestul de a crea pe rămăşiţele unui eveniment care pune laolaltă cruzime, durere, moarte şi chin devine o unică şansă de a genera un dram de frumos. Ca temă predilectă a operelor literare, dramatice sau cinematografice, conflagraţiile au fost de-a lungul istoriei prilej de desfăşurare a interesului creativ tocmai datorită cantităţii şi calităţii superioare a intensităţii sentimentelor şi stărilor pe care le stârneşte. Privit cinic, războiul e ofertant. Atâta teroare, atâta sânge, atâta conflict. Chiar şi aşa insensibili şi impasibili precum am devenit, epuraţi de empatie de ecranele noastre care ne ţin mereu conectaţi la fluxul de informaţii, slăbindu-ne orice alt interes uman, instinctul de conservare încă tresare sperios în apropierea ipotezei de a ne trezi în situaţie de război. Ne e frică de el, pentru că îi cunoaştem forţa. Ne sperie pentru că îi ştim consecinţele.

Filmul „1917” în regia lui Sam Mendes, câştigătorul Premiilor BAFTA şi Golden Globe pentru Cel mai bun Film şi Cel mai bun Regizor şi nominalizat, din postura de preferat, şi la premiile Oscar, e mai mult decât încă un film de război cu multe premii. De la „The best years of our lives” la „Saving Private Ryan” şi de la „Apocalypse now” la „Hurt locker”, câte un film de război a marcat cumva decada sa şi a surprins la timpul prezent spiritul unei conflagraţii trecute, filtrat prin ritmul şi sensibilitatea contemporaneităţii. „1917” este filmul de război al prezentului nostru. Nici  „Hacksaw ridge”, nici „Dunkirk” nu reuşesc să facă saltul către story telling-ul de care are nevoie ochiul grăbit şi congestionat al spectatorului noilor ani ’20.

Sam Mendes a avut intuiţia de a crea prin impresia de cadru unic, lung cât un întreg film, acea legătură foarte personală cu povestea pe care o spune. Filmat dintr-un unghi subiectiv ce pare continuu al martorului care îi însoţeşte pas cu pas pe cei doi caporali în misiunea lor sinucigaşă, „1917” îşi responsabilizează spectatorii; nu ai voie să îţi verifici telefonul, pentru că dintr-odată pare un gest grosolan şi lipsit de respect. Nu mai mănânci floricele şi nu mai bei suc cu paiul. Eşti acolo. Într-o experienţă imersivă aşa cum îţi place să tot găseşti în ultima vreme. Numai că de această dată ecranul 2D e suficient şi nu îţi mai trebuie nici căşti, nici ochelari, nici mănuşi legate cu multe fire, nici alte plasticuri isteţe. E doar un film. O proiecţie pe un ecran care te aruncă în plin câmp minat în 6 aprilie 1917. Şi ai o misiune importantă: să le fii alături caporalului Blake şi caporalului Schofield pentru a duce un mesaj ce poate salva vieţile a 16.000 de bărbaţi gata să pice în capcana inamicului în zori, la doar câţiva kilometri distranţă.

Întregul parcurs al poveştii e paradoxal şi tocmai din acest motiv te interesează, te implică şi îţi rămâne ca preocupare de fundal a gândurilor amestecate de multe zile. Marele Război e „redus” la o plimbare prin noroi, printre cadavre şi şobolani, a doi băieţi cu puşti şi voinţă. Pare săracă perspectiva privită obtuz. E veşnica istorioară cu tâlc despre curaj, camaraderie, spirit de sacrificiu, de datorie, onoare şi respect. O cam ştim şi am văzut-o, auzit-o, citit-o de prea multe ori pentru a ne mai impresiona. Noi oricum le ştim pe toate din câteva cuvinte cheie şi trei click-uri. Şi, totuşi, de ce e atât de hipnotizantă parcă această experienţă a vizionării încă unui film de răboi? Pentru că reuşeşte să folosească tehnologia isteaţă în aşa fel încât să nu fie un strigăt pe două picioare „Uite, uite ce pot eu să fac!”.

Mijloacele tehnice servesc din umbra anonimatului unde au fost ascunse premeditat şi înţelept emoţia care e stimulată cu fiecare lipitură neobservată. E mai mult suflet decât tehnologie în acest film cu doi soldaţi care merg la pas prin noroi, printre cadavre şi şobolani. E o estetică a urâtului aproape poetică. E multă inocenţă. E multă umanitate. E artă care nu te lasă indiferent. E intens şi e viu. Paradoxal, în mijlocul unui câmp de moarte, viul care se încăpăţânează să respire mai departe e motivul pentru care simţi acest film undeva în capul pieptului. Are ceva din „puterea de a îndura” pe care o moştenim de la Cehov. Are ceva din „viul pentru cei vii” al lui Brook, chiar dacă e o imagine proiectată pe un ecran.

Succesul lui „1917” poate fi considerat o surpriză. Nu arată ca un blockbuster. Eroii lui nu zboară, nu au costume cu mantii şi nici arme cool. Au, însă, calităţi pe care uitaserăm să le preţuim pentru că păreau cam old school pentru secolul nostru înţesat de nou. E frumos ca din când în când să ne aducă cineva aminte că lumea nu începe cu noi, că nu suntem deloc atât de speciali pe cât ne dau impresia aplicaţiile nostre care ne fac şi mai frumoşi şi mai deştepţi doar în aparenţă. E revigorant să ieşi din sala de cinematograf emoţionat de calităţi simple, legi morale şi oameni fără „super” înaintea numelui. Arta de a spune o poveste pe care Sam Mendes o creează împreună cu Roger Deakins e purtătoare de frumos estetic, de mesaj, de emoţie şi de sinceritate. „1917” e, poate, marele film al finalului de deceniu.