La cei 27 de ani ai săi se bucură deja de un mare renume pe scena literară internațională: Édouard Louis, pe numele adevărat Eddy Bellegueule a debutat în 2014 cu bestsellerul „Sfârșitul lui Eddy”. Cinci ani mai târziu este prezent pe scenele teatrelor de expresie germană cu adaptări după toate cele trei cărți publicate până acum. „În inima violenței” este transpusă scenic în 2018 de către Thomas Ostermeier pentru Schaubühne Berlin. Același roman a sărbătorit de curând premiera la Schauspielhaus Viena în regia lui Tomas Schweigen și aproape simultan regizoarea elvețiană Christine Rast adaptează pentru Volkstheater Viena „Cine l-a ucis pe tatăl meu”.

Dar care este fascinația exercitată de acest tânăr autor? În cărțile lui Louis viața privată se transformă în subiecte politice și, la rândul ei, politica devine tangibilă prin intermediul experiențelor personale. Romanele sale sunt autobiografice, iar asta le face și mai atrăgătoare. Édouard Louis și-a petrecut copilăria și tinerețea în condiții modeste, într-un sat din nordul Franței. Mediul proletar, masculinitatea tradițională și violența latentă, alcoolul, sărăcia și lipsa de oportunități ce au caracterizat viața de zi cu zi a familiei Belleguele sunt descrise în romanul său de debut. Tânărul Eddy se simte nelalocul lui în societate de la o vârstă fragedă. Este diferit de ceilalți. În comunitatea satului, homosexualitatea sa este aproape ca o condamnare la moarte. Tradus în 20 de limbi, romanul „Sfârșitul lui Eddy” este o reglare de conturi cu tatăl său care, în urma muncii infernale în fabrică devine o epavă alcoolică, nereușind să-i acorde fiului niciodată protecția la care tânjea.

@Matthias Heschl

Patru ani mai târziu Louis aduce acuze grave la adresa clasei politice franceze. În „Cine l-a ucis pe tatăl meu”, o carte subțire ce are undeva la 70 de pagini, autorul oferă nume proeminente ca răspuns la întrebarea din titlu: „Hollande, Valls, El Khomri, Hirsch, Sarkozy, Macron, Bertrand, Chirac. Există nume pentru suferința ta. Istoria vieții tale este povestea acestor persoane care s-au perindat pe scena politică pentru a te lichida”. În mod remarcabil, Louis îl transformă pe tatăl său, pe care îl ura, într-un corp colectiv al clasei muncitoare. Evoluțiile sociopolitice din Franța sunt examinate pe baza istoriei paterne. Scriitorul vorbește despre inegalitate socială, dominanță masculină, oprimare a homosexualilor, a lesbienelor, a persoanelor trans, dar și despre migranți și eșuarea integrării acestora. Louis reamintește de eșecul partidelor de stânga și arată – în special în „În inima violenței” – că nemulțumirea oamenilor conduce la rasism.

La Volkstheater Viena, Christina Rast și Heike Müller-Merten (șefa grupului de dramaturgi ai teatrului) compensează lipsa de dramatism a volumului „Cine l-a ucis pe tatăl meu” prin distribuirea textului la cinci actori. Cu toții îl întruchipează pe protagonist. Trei bărbați și două femei sunt Eddy, dar preiau și rolurile mamei, a unei gazde de talk-show sau a colegilor de școală. Prestațiile actoricești exemplare sunt susținute de decorul ingenios (scenografia Franziska Rast). Un eșafodaj din lemn împarte scena turnantă în două: în față, la rampă, se află o masă supradimensionată, în timp ce în spate se găsesc două scaune și o cameră de luat vederi. Videoclipurile produse în direct în partea posterioară a scenei sunt proiectate pe trei ecrane de dimensiuni diferite, distribuite în dreapta și în stânga. Cvintetul artistic aduce pe rând la masă scaune la fel de uriașe. Așezați pe acestea, actorii par a fi niște copii, cu atât mai mult cu cât uneori se mișcă de-a bușilea sau tropăie pe masă.

Admirabilă este și ideea de a-l prezenta pe tată doar sub forma unei păpuși imense din saci umpluți (cu paie?). „Îmbrăcat” într-o salopetă albastră și purtând o cască de protectie galbenă pe „cap”, tatăl este omniprezent. „În același timp, ocupă un spațiu gol. Este o suprafață de proiecție, pentru că rămâne mereu mut”, își justifică regizoarea alegerea. Astfel, tatăl stă fie (beat) culcat cu capul pe masă, este întins de „copii” pe podea, reașezat pe scaun, pentru a fi în final „spânzurat” de eșafodaj. Figura tatălui se compune din poveștile fiului. Secvențe suprarealiste alternează cu episoade comice sau momente poetice. Cele cinci perspective diferite oferite de Eddy despre tatăl său creează și un caleidoscop foarte reușit al societății.

„În inima violenței“ este un roman mult mai adecvat, din punct de vedere dramatic, pentru a fi adaptat pentru scenă. Cartea spune povestea unui bărbat francez care este violat cu brutalitate și jefuit de un migrant de origine arabă. Édouard îl întâlnește pe tânărul Reda pe străzile Parisului dis-de-dimineață în ziua de Crăciun. Cei doi se hotărăsc spontan să meargă acasă la Édouard, unde Reda povestește, printre altele, cum a ajuns tatăl său din Algeria în Franța. După mai multe partide de sex Édouard își descoperă smartphone-ul în haina lui Reda. Brusc situația se schimbă. Reda îl amenință pe Edouard cu un pistol și îl violează. Édouard este traumatizat, se refugiază la sora sa, căreia îi povestește experiența oribilă. Romanul lui Louis acoperă o paletă mare de subiecte: violență sexuală, rasism, homofobie și identitate culturală. Prin descrierea incidentului pe distanțe lungi din perspectiva surorii, cartea capătă o teatralitate specifică.

La Schauspielhaus Viena, Stephan Weber realizează un decor rotativ format din mai multe camere, cărora le lipsește al patrulea perete. Publicului i se oferă astfel posibilitatea de a privi în dormitorul lui Édouard, într-un bar, în bucătăria surorii sau în biroul unei secții de poliție. Aceasta generează o atmosferă densă, cu efect realistic. Camerele individuale sunt împinse manual de o armată de tehnicieni de la dreapta la stânga și, din nou, înapoi. Scenele ce se desfășoară în interiorul încăperilor sunt comentate de Édouard, pe post de narator. Muzica potrivită, compusă de Jacob Suske, evocă imagini puternice, aproape cinematografice. Romanul nu este adaptat cronologic, însă montarea rămâne fidelă spiritului cărții. Regizorul Tomas Schweigen adaugă evenimentului tragic o tușă de umor absurd. Dar mai presus de toate, există trei actori excepționali.