Nu contest că există o nișă de spectatori care vor să vadă la teatru spectacole închise în propriul mic univers și inutil complicat intelectualiste. La urma urmei, asta poate crește stima de sine. Însă nu pot să nu observ o tendință a unei anumite zone teatrale care se străduiește să impună un trend, și anume spectacolul indigest, cu pretenții de mare artă contemporană, golit de emoție, steril, computerizat, cu forme căutate. Și nu pot să nu observ cum aceste forme căutate cu cât sunt mai întortocheate și cu cât stratul de conotații pare mai gros, cu atât se dovedesc mai lipsite de profunzime autentică, mai goale, mai lipsite de fundament.
Spectacolul „Urban GIF Show”, după un concept de Florin Fieroiu, muzica lui Vlaicu Golcea, scenografia Cristinei Milea, pe baza poemelor urbane ale lui Elise Wilk și avându-i ca performeri pe Nicoleta Lefter, Alexandra Mihaela Dancs, Paul Cimpoieru, Denis Bolborea și Simona Dabija, de la Teatrelli, se încadrează perfect în această categorie. Imagini dintr-un oraș care se insinuează interesant și rămâne până la final, de fapt, cel mai interesant personaj, imagini misterioase care conturează stări de spirit și un mic univers care ne este tuturor extrem de familiar, curg încet, într-un ritm a cărui măsură o păstrează vocea Nicoletei Lefter, aflată undeva deasupra, pe un fotoliu suspendat, de unde citește la microfon – alb, metalic, robotic – „poeme urbane”. Jos, foarte aproape de spectatori, cei patru performeri, se mișcă și mișcările lor fragmentate încearcă să recompună din „GIF”-uri, printre imagini care li se scurg pe corp și pe care calcă absenți și robotici, o stare. Mai exact pulsația unui oraș. Vibrația lui. Energia lui. Și parțial reușesc. Frumusețea simplă a poemelor lui Elise Wilk are farmec.
@Andrei Gîndac
Pentru că surprind cumva esența unei lumi din ce în ce mai goale, mai superficiale, mai însingurate, mai depersonalizate, mai robotizate. Însă asocierea lor cu mișcările descompuse, mecanicizate, ca desprinse dintr-un soft de computer (da, e evident că asta și-au propus creatorii), totul creează un efect pleonastic, bombastic, obositor, cu prea multe pretenții și prea puțină consistență. Asta în contextul în care performerii depun, totuși, un efort considerabil.
Intenția e interesantă. Performance-ul se dorește un construct complicat în care cuvintele și imaginile și mișcările și sunetele să creeze un efect constant, complex, vorbindu-i spectatorului despre ce? În esență despre sine, despre propriul ritm în orașul care-i absoarbe mișcările și i le depersonalizează, i le înghite în malaxorul zilnic din metal și apusuri roz peste macarale și blocuri. Numai că la final nu poți să reprimi întrebarea: „Și?” Banalitatea e bine și frumos camuflată în gest artistic, iar ritmul este mult prea lent. Repetitivitatea, care, cu siguranță, a fost unul dintre scopurile artiștilor, nu se resimte la final decât ca simplă… repetitivitate. Fără efecte în plan artistic. Și fără efectul poetic pe care e clar că și-l propun creatorii.
@Andrei Gîndac
Și când spectacolul se încheie, nu poți scăpa de senzația că în spatele acestei defilări de peste o oră – în care performerii se mișcă hipnotic prin fața ta cu mișcări robotice, iar vocea Nicoletei Lefter curge tot robotic și privirea ei, atunci când tace, se mișcă tot robotic, și zâmbetul ei e tot robotic, toate venind parcă dintr-un viitor semiapocaliptic – de fapt nu e nimic. Nu poți scăpa de senzația că totul e în sine. Și cu multe pretenții… Iar în spate e un gol la fel de mare și de trist ca viitorul despre care pare să vorbească acest performance.
Teatrelli
Urban GIF Show
Un spectacol de: Florin Fieroiu (concept), Vlaicu Golcea (muzică), Cristina Milea (scenografie), Elise Wilk (poeme urbane), Ioana Ilas Bodale și Mircea Ilas (video și grafică).
Performeri: Nicoleta Lefter, Alexandra Mihaela Dancs, Paul Cimpoieru, Denis Bolborea, Simona Dabija
