Mintea umană este cel mai spectaculos patinoar din câte au existat vreodată. Mii și milioane de gânduri alunecă la voia întâmplării pe o suprafață rece, ascuțit de periculoasă. Cândva, poate acum 300.000 de ani, gândurile au încolțit pe un pământ bun, fertil, dar acel pământ s-a tocit, el nu mai există astăzi. Fiecare idee atacă, își înfige ghearele în propria-i carne. Carnea nu minte, carnea trădează. Corpul dezvelește fiecare gând, până și pe cel mai rușinos, mai murdar sau mai meschin. Când luăm loc pe așternutul tare al gândurilor rele, ne apropiem, de fapt, de cea mai crudă realitate a noastră, adică de noi, cei fără filtru social. Noi, care suntem condamnați la o viață care nu e întotdeauna frumoasă. Cine a fost primul care a scormonit să-i dea un nume depresiei, conferindu-i astfel un loc în lume? Viitorul se anunță depresiv.

„Pisica lui Schrödinger” de Alexa Băcanu, în regia lui Alexandru Berceanu, este un spectacol găzduit de Unteatru în micuța, intima sală, care îi aduce și mai aproape de privitori pe Valentina Zaharia și Vlad Benescu. Cei doi actori interpretează un singur personaj, Lumi, o femeie la 30 de ani, căreia nu i-au fost transmise din moși strămoși acele gene optimiste care s-o ajute să nu vadă doar petele atunci când se uită pe geam. Spectacolul face parte din proiectul Intensiv Interior, care aduce în prim-plan tema tulburărilor psihologice de tip anxios-depresiv prin prezentarea unui spectacol de teatru și a unei expoziții, rezultate în urma documentării realizate de Alexandra Sofonea, Gina Enache-Tuppad și Mădălina Sava.

Spectacolul lui Alexandru Berceanu pornește de la teoria lui Schrödinger, un experiment mental, catalogat adesea ca fiind paradoxal, în care, dacă acceptăm principiul incertitudinii, o pisică închisă într-o cutie împreună cu un flacon cu otravă poate fi în același timp și vie, și moartă. O femeie la 30 de ani, care suferă de depresie și anxietăți, se gândește la moarte, și-o imaginează, o contemplă, o dansează, trăiește acea moarte la care visează – paradoxal, ea e și vie, și moartă, întocmai ca pisica. În noi, în adâncul minții noastre, se petrec lucruri infinitezimale, suferința devenind cu fiecare mișcare mai atrăgătoare, mai tentantă atunci când ne dăm seama, la fel ca Lumi, așa cum alege să o expună Alexandru Berceanu, că suntem prinși în viață ca într-un fel de experiment, un joc de abuzuri, neajunsuri, dezamăgiri, care au un impact de cinci ori mai mare decât un lucru pozitiv – demonstrat, acceptat. Textul Alexei Băcanu, prin lirismul seducător, înduioșător, amuzant pe alocuri, îi conduce pe cei doi actori, prin sensibilitatea cuvântului, mai aproape de spectatori, dar, totodată, și mai aproape de interiorul care se luptă să păstreze aparențele normalității. Lumi devine prin jocul lor personajul universal, devine eu, noi, în adâncul căruia coexistă depresia și anxietățile, adică trecutul și viitorul.

Costumele metalice, robotizate, concepute de Ina Isbășescu și Luiza Enescu, sugerează întocmai un soi de rigidizare, de inadaptare, o pierdere a normalității atât de fermecătoare în banalitatea ei și, odată îmbrăcați astfel, și discursul are de suferit: e rece, impersonal, interiorul sensibil al lui Lumi fiind transcris pe un perete digitalizat, așezat mereu între cei doi, aproape matematic, în termeni clari, elocvenți, parametri ca ai oricărei alte boli precise. Alexandru Berceanu alege să pună în cea mai clară lumină întocmai corporalitatea, care prin dans, prin mișcare exprimă tot ce nu se poate spune în cuvinte. El imaginează un traseu psihologic complet, adică divers, în care vârfurile de entuziasm coexistă alături de puseurile de furie sau de frică. Lui Lumi, interpretată de Valentina Zaharia, îi aduce un alter ego, pe Vlad Benescu, care-i întărește din spate fiecare reacție, reia fiecare cuvânt suspectat că nu s-ar fi auzit îndeajuns de bine. Dacă Valentina Zaharia îi dezvelește personajului întocmai fragilitatea, feminitatea, inconstanța, Vlad Benescu o completează printr-o rostire mai hotărâtă, mai puțin pătimașă, devenind astfel o voce a rațiunii care confirmă o veste proastă: viitorul chiar se anunță depresiv.

Însă prin tot acest pariu senzorial al emoțiilor, al gândurilor rostite, înăbușite, refulate, spectacolul nu reușește de fiecare dată să coboare în profunzimea trăirilor. Adevărul șchiopătează, scapă printre degete la fiecare trecere bruscă într-o altă poveste care începe să se deruleze și, deși nici în plimbarea noastră prin viață nu e mai nimic constant sau de înțeles, aici incoerența rămâne fără o strălucire care să-i ierte tot, devine un joc calculat de lumini, reacții sau rostire. Umorul însoțește spectacolul pe alt culoar, nici nu amuză, nici nu taie, ci rămâne undeva la jumătatea drumului, pândindu-și parcă momentul în care să-și asume prezența. În schimb, ceea ce rămâne într-adevăr fermecător în toată această expoziție a emoțiilor înscrise în corp, în destinul fiecăruia, e tonul urgent, starea de alertă care se instalează fără să anunțe, insistențele neașteptate ale unor gânduri alunecoase, derapajele, râsul strident, care au ecouri puternice, se lasă recunoscute, se dezvelesc în toată cruzimea lor fără nicio rușine.

Valentina Zaharia îndulcește suferința personajului pe care îl interpretează lăsând să se vadă întocmai încercarea de a și-o apropia pe Lumi, de a o înțelege, de a o simți pe propria-i piele. În corpul ei, Lumi pare să fi săpat niște culoare, dar care nu duc toate la suprafață. Uneori convinge, mai ales atunci când nu vrea cu tot dinadinsul s-o facă, când lasă personajul să-și spună povestea fără emfază, fără amprente, fără să aștepte în schimb ca cineva s-o creadă. Vlad Benescu aduce un alt tip de interpretare, mai lucid, mai rece, mai sigur, care completează fiecare prim pas, prim gând din umbră, cu îndrăzneala celui din întuneric, care nu se vede.

Prin ochii lui Alexandru Berceanu, pisica lui Schrödinger, un simbol universal al incertitudinii de a fi, de a exista cu adevărat, se întoarce de bunăvoie în cutie pentru a se convinge singură dacă poate muri dintr-atât. Fiecare întâmplare din viața acestei dulci Lumi e un act pe viață și pe moarte, chiar și coborâtul cu liftul, chiar și împlinirea vârstei de 30 de ani. În punctul obscen în care expune o minte atât de vulnerabilă, de fragilă, Alexandru Berceanu ne arată, de fapt, că orice lucru banal, mai devreme sau mai târziu, își arată ascuțișurile.

„Pisica lui Schrödinger” de Alexa Băcanu

Regia: Alexandru Berceanu
Cu: Valentina Zaharia și Vlad Benescu
Coregrafia: Mădălina Dan
Documentarist: Andreea Chindriș
Consultanți: Alexandra Sofonea, Gina Enache-Tuppad, Mădălina Sava
Scenografie virtuală: Ciprian Făcăeru
Designer de interacțiune: Florin Dumitru
Costume: Ina Isbășescu, Luiza Enescu
Producție costume: Atelier Persona
Designer afiș: Manuela Marcovici