„Mi se pare că epoca noastră este una dintre cele mai tradiționaliste, dintre cele mai moralizatoare cunoscute vreodată”, spune scriitorul de origine libaneză, atât de apreciat azi, adăugând: „tradiționalistă cu tradiții pe care nimeni nu le-ar putea numi și moralizatoare cu o morală pe care nimeni n-ar putea-o descrie. Totuși, niciodată o epocă n-a avut o dorință mai vie și imediată de libertate și de egalitate. Având în vedere paradoxul, trebuie să urmăm calea bunătății, a generozității și tocmai în această rezistență se găsește expresia unei insatisfacții imense pe care trebuie să ne-o manifestăm fără încetare, pentru sine și pentru ceilalți, atât prieteni, cât și dușmani”.

Motor creator, cum spune psihologia clasică a artei, „insatisfacția” funcționează de ani buni în cazul lui Wajdi Mouawad, unul dintre cei mai montați dramaturgi ai momentului. Ei i se adaugă, cum citim mai sus, în fraza cu care se încheie volumul lui de dialoguri cu Sylvain Diaz, intitulat „Totul este scriitură”, și paradoxul, și alte stări impure ale lucrurilor și ale ființelor, stări pe care azi le experimentăm din ce în ce mai des. Dramaturg și din când în când regizor, director la Théâtre National La Colline de la Paris, Wajdi Mouawad a cunoscut consacrarea repede, cu piesa „Incendii”, care i-a deschis drumuri noi, atrăgând atenția întregii lui asupra artei sale. Autor al mai multor piese de succes, printre care cele din seria Le sang des promesses (Littoral, Incendies, Forêts, Ciels), cunoscut și pentru romanul Anima, Wajdi Mouwad are deja o operă impresionantă și a câștigat o mulțime de premii, ba chiar a refuzat celebrul premiu Molière în semn de protest față de lipsa de interes a regizorilor francezi pentru dramaturgia contemporană.

Familie, poveste, miracol

Artistul invitat astăzi la universități și la festivaluri importante, la teatre și centre culturale unde creează împreună cu actorii texte, regizează și, foarte rar, joacă, este, după cum a afirmat el însuși în repetate rânduri, un om care merge la teatru ca să fie tulburat, căci, altfel, nu are rost.

Familia, acest microunivers de care suntem legați indestructibil, acest microunivers pus sub lupă în majoritatea pieselor lui, a fost la începutul unei povești personale de succes. Familia lui făcea parte din minoritatea creștină maronită din Liban, nefrecventând persoane de alte confesiuni și necunoscând arta.

Pentru micul Wajdi, începutul a stat sub semnul poveștilor din Evanghelii, descoperite cu ajutorul părinților, primii din familie care au învățat să citească, primii care i-au spus povești despre statuete cu Fecioara care se mișcă, dar care visau, totuși, să le lase moștenire copiilor bunuri materiale, adică terenuri și case, exact ceea ce ei nu avuseseră. „Auzeam oameni vorbind serios despre Hristos care a plâns, despre Hristos care a deschis ochii, despre Fecioara care a desfăcut brațele! Devenise o obsesie, un chin, o teamă și o dorință permanentă: și eu voiam să-l văd pe Hristos deschizând ochii, voiam să văd statui întorcându-se. Am trăit primele emoții estetice în această permanentă căutare a miracolului. (…) Iar cel mai mare vis al meu era să mor și să devin sfânt ca să fac minuni la rândul meu – chiar verificasem în calendar: nu există un sfânt Wajdi, mă gândeam că aș putea umple locul gol”, citim în „Totul este scriitură”.

Arta: un șoc

Să ne închipuim această cuminte familie maronită care trăiește într-o societate multiconfesională, dar în spirit strict tradiționalist, părăsindu-și țara în 1978 din cauza războiului civil, urcându-se în avion și aterizând la Paris, unde urmează să rămână șase luni. Să ni-l închipuim pe micul Wajdi, care nu văzuse niciodată un tablou, descoperind Luvrul și rezonanța cuvântului „artist”: „Cum putea o ființă omenească să realizeze o asemenea ispravă? Cum și cu ce har reușea să picteze o astfel de pictură? Trebuia neapărat să fie cineva incredibil, care nu exista, pe care nu puteai să-l întâlnești. Ținea de miracol!”.

Parisul a însemnat, în primul rând, șocul artei. După această descoperire, nimic nu a mai fost la fel și nimic nu a mai fost ca Parisul. Deși l-a părăsit de mai multe ori și pentru perioade mai lungi, Wajdi Mouawad a rămas, de fapt, acolo, unde scrie și face teatre. Luvrul a fost paradisul și după descoperirea paradisului nimic nu a mai fost, de fapt, la fel.

Înainte de a alege să se stabileasă în marele oraș, unde mai târziu o să conducă un teatru, în perioada de formare a mai trăit un episod canadian. La Quebec, unde familia a locuit o vreme pentru că nu mai avea permis de ședere la Paris, tânărul imigrant Wajdi a descoperit muzica într-un fel de neuitat, în vreme ce lucra pentru a-și ajuta familia: „Mă trezeam la patru și jumătate dimineața ca să iau sacii cu ziare din fața imobilului, apoi mergeam pe străzile înghețate ca să împart ziare abonaților. În situația respectivă, obiectul de o importanță capitală pentru mine era un walkman cu casete autoreverse”.

După aceea a intrat în scenă și teatrul – la început, un joc care seduce fetele, apoi o joacă pentru adolescentul care se plictisește la școală, e îndrăgostit de… statui, vrea să poarte eșarfă și să fumeze la cafenea… „ca artiștii” de altădată, despre care începe să citească. Teatrul a intrat într-o clipă și nu a mai ieșit din scenă. A rămas, a pus întrebări, a provocat nenumărate emoții. Altfel spus, a făcut ce trebuie să facă teatrul – în ceea ce privește misiunea teatrului, de fapt, nimic nou la Wajdi Mouawad, dramaturgul care scrie piese numai după ce lucrează cu actorii câteva săptămâni, spunând și ascultând, la rândul lui, povești. Din antidot la timiditatea din adolescență, teatrul a devenit treptat altceva.

Novalis, Kafka, Cehov, Pessoa, Beckett și tragicii greci au avut multe să-i spună tânărului care avea să dea lovitura cu „Incendii”, o piesă arhicunoscută azi, ivită din „negura metafizică” a omului contemporan, din neliniște generată de locul nostru incert. „Incendii”  atras atenția asupra unui dramaturg care scrie cu forță și cu subtilitate despre lucruri delicate, decisive sau chiar obsedante. Printre ele: familia și legăturile ei. Succesul a fost neașteptat și a generat un moment crucial pentru autorul piesei: nimănui nu-i mai păsa de ce urmează după „Incendii”. „Mă instituționalizam în defavoarea mea”, povestește autorul în volumul amintit. Și, dacă privim cu atenția, „instituționalizarea” cu dublu sens a durat destul: în 2011, filmul „Incendii”, regizat de Denis Villeneuve, a fost nominalizat la Premiile Oscar, la categoria Cel mai bun film străin.

„Rolul artistului e să pregătească pentru moarte”

Astăzi Wajdi Mouawad scrie piese pe care puteți vedea montate în diferite țări, multe dintre ele considerate „angajate”, dar face și adaptări de texte clasice – unori, la solicitarea unor regizori arhicunoscuți, precum polonezul Krzysztof Warlikowski. Textele sale, inclusiv romanele și scrierile pentru copii, s-au tradus în douăzeci de limbi. După ce a absolvit Școala Națională de Artă Dramatică din Canada, a pornit la drum înființând cu Isabelle Lebland compania Théâtre Ô Parleur. Apoi a condus un teatru din Montréal, un teatru francez din Ottawa, a colaborat cu Festivalul de la Avignon, pentru care a scris ciclul Le sang des promesses, apoi s-a asociat și cu alte companii.

Multe dintre creațiile sale călătoresc la diverse festivaluri din lume și au ajuns, în ultimii ani, și la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, unde s-a jucat și foarte cunoscuta sa creație Seuls. Tous des oiseaux, care a avut premiera în 2017, prima sa creație în calitate de director la La Colline, se joacă mai mult în turneu. În stagiunea 2017-2018, piesa a câștigat marele premiu decernat de Association Professionnelle de la Critique de Théâtre, de Musique et de Danse. Cele mai recente spectacole ale sale sunt Notre innocence, care a avut premiera la Madrid, Inflammation du verde vivre, Les Larmes d’Oedipe și Mort prématurée d’un chanteur populaire dans la force de l’âge.

Cum scrie Wajdi Mouawad? A spus-o în repetate rânduri: numai împărtășindu-și experiențele cu actorii. Dramaturgia implică un travaliu, departe de luxul pe care ți-l oferă scrierea unui roman în singurătatea și liniștea de acasă. O piesă se naște, oricum ai lua-o, din interacțiune. După o întâlnire inițială cu echipa, urmează sesiuni de lucru în care se discută, se deapănă amintiri, se fac confesiuni, se comentează, se pun întrebări. Asta durează câteva săptămâni, timp în care dramaturgul își ia notițe cuminte, iar apoi, după stabilirea contururilor, povestea se desenează pe hârtie și elementele distincte coabitează într-un întreg.

Poveștile se înlănțuie în portofoliul lui Wajdi Mouawad, care privește critic lumea în care trăiește. De fapt, întreține cu ea o relație de dragoste-ură, într-o vreme în care nu mai există certitudini. În anul 2018, prezent la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, unde a susținut o conferință moderată de George Banu și și-a lansat volumul „Totul este scriitură”, dramaturgul a punctat și rolul artistului în cetate: „Educația și creația sunt doi ochi. Dacă ai doar unul, e un coșmar, dar trăim într-o epocă în care avem sentimentul că artiștii trebuie să educe, adică să predea, să dea indicații, să știe să vorbească și să povestească etc. Dar nu acesta este rolul lor. Rolul artistului e să spună că 1+1=4, rolul artistului e să pregătească pentru moarte, pentru durere, pentru explozia în care vom pierde tot. Cu toții ne confruntăm cu nefericirea din dragoste și cu moartea, iar prin experiența artistică putem s-o înfruntăm. În fața morții, școala nu înseamnă nimic. Ne ajută, în schimb, pictura, muzica”.

Spre deosebire de Joël Pommerat, alt nume important din teatrul contemporan, artistul născut în Liban în 1968 nu își regizează numai propriile piese pentru astfel de experiențe artistice. Nu ocolește confruntarea cu texte care îi pot oferi tensiuni și neliniști indispensabile creației autentice. Sofocle, de exemplu, rămâne un nume important, obsedant chiar, în universul lui, ale cărui mărci au fost deja comentate și care generează întotdeauna așteptări. Urmăriți-i spectacolele și veți descoperi acolo mai multe lumi, mai multe fire care vin de departe și de aproape și se împletesc pentru a da naștere unei experiențe care trebuie, spune autorul, să te tulbure.

Foto: Simon Gosselin