Consumerismul nu e nici religie, nici noua ordine mondială, nici Nirvana, nici bau-bau. Se frământă multe minţi cu definiţii şi predicţii, se anunţă ştiri pe tonuri alarmiste şi ne condamnăm cu sârguinţă cu fiecare prilej de conştientizare pentru toate punguţele din sertarul nostru cu pungi şi pentru mâncarea pe care tocmai am aruncat-o, iar, la gunoi. Comsumăm – haotic, iresponsabil şi mânaţi, poate, de mâinile nevăzute ale unor interese oculte. Dar o facem, de cele mai multe ori, fără să ne lamentăm şi cu ceva folos şi satisfacţii. Galopul nerăbdării e cel care ne-a dus la această realitate a unui comportament uşor compulsiv. Tot alergăm bezmetici şi ne mirăm că ne purtăm ciudat apoi.

În teatru consumerismul se traduce cu durata scurtă de viaţă a specacolelor. Rezistenţa în repertorii a celor mai multe dintre titluri este de maxim două stagiuni. Există titluri care se joacă de 5-6 ori şi sunt trecute fără strângere de inimă la pierderi, casate şi uitate. Numărul constant de premiere al teatrelor de stat şi nevoia de a produce pentru a exista a teatrelor independente duce la o cantitate de spectacole neacoperită în totalitate de calitate. Există o inerţie în a scoate premiere. Dacă rezistă două stagiuni şi-au atins scopul. Desigur, această rutină nu e nici prea flatantă, nici prea ruşinoasă, aşa că preferăm cu toţii să cunoaştem şi recunoaştem excepţiile – acele spectacole care rezistă de ani buni pe scenă şi care umplu sălile. Şi în cazul acestora ar fi necesară o categorisire a celor care ating această performanţă prin calitate şi a celor care ajung în această ligă selectă datorită consumului de vedete pe care suntem dispuşi să le aplaudăm indiferent de performanţă.

Un spectacol care face parte din prima categorie, care îşi păstrează succesul şi calitatea şi în a şasea stagiune de existenţă este „În vizită la domnul Green” de Jeff Baron, în regia lui Erwin Şimşensohn, montat la Teatrul Evreiesc de Stat în toamna anului 2014. O poveste simplă, în care puţin dramă se îmbină perfect cu puţină comedie, devine un prilej fericit pentru o experienţă plăcută în sala de teatru. Urmăreşti cu interes cum se dezvoltă relaţia dintre domnul Green – Virgil Ogăşanu – şi Ross Gardiner – Tudor Aaron Istodor, doi bărbaţi care şi-ar putea fi tată şi fiu unul celuilalt, aduşi împreună de întâmplare. Timp de şase luni, o dată pe săptămână sunt obligaţi de circumstanţe să petreacă împreună câteva ore, acest bătrân văduv de 86 de ani şi tânărul corporatist care aproape l-a călcat cu maşina.

În cele 90 de minute ale spectacolului această prietenie cu accente paterno-filiale creşte foarte firesc, cu răbdare şi intensitate constantă, fiind presărată cu suficientă ironie şi umor încât să devină o naraţiune relaxantă la capătul căreia primeşti şi câteva teme de reflecţie care nu îţi sunt dictate cu un deget ameninţător ridicat a spaimă, ci propuse subtil printre zâmbete când vesele când amare. Iertarea şi acceptarea care sunt purtate la butonieră drept manifest sau strigate de pe podiumuri din ce în care mai înalte, sunt temele profunde ale acestui spectacol care le oferă o formă atât de prietenoasă, încât ai şansa de a le vizita cu real interes, fără nicio frică sau obligaţie. Tot jocul celor doi protagonişti are o relaxare autentică, acel firesc artistic care se ţine departe de crisparea generală pe care o creează lejeritatea mimată; nu e nimic demonstrativ-îndârjit în interpretarea celor doi, iar această simplitate în expresie devine reconfortantă. Ai sentimentul de a răsufla uşurat atunci când toate merg bine pe scenă, fără îndârjire sau eforturi arătate. Te relaxezi cu adevărat în scaun şi te poţi bucura.

Atât Virgil Ogăşanu, cât şi Tudor Aaron Istodor par să se cunoască bine în aceste roluri. Mobilitatea pe care au dobândit-o în interiorul replicilor şi a relaţiei dintre ei se simte ca un liant consolidat în timp. Virgil Ogăşanu are savoarea improvizaţiilor mucalite şi de efect. Bodogăneala li se potriveşte cu acest personaj destul de ursuz, cu idei fixe, dar care se ascunde în spatele hachiţelor pentru a nu-şi recunoaşte suferinţele. Micile sale glume, comentariile spuse cu jumătate de gură, repetiţiile pe care le face voit, scurtele momente de uitare pe care le redresează cu o tehnică abilă, transformându-le în ocazie pentru o nouă poantă inspirată, fiecare aparentă nesiguranţă e speculată astfel încât rolul să fie bogat şi foarte pasibil de a fi îndrăgit. Tudor Aaron Istodor reuşeşte să menţină echilibrul în scenă, se adaptează din mers la fiecare propunere şi răspunde nu doar prompt, ci şi foarte inteligent şi cu măsură ponderată, astfel încât relaţia să funcţioneze şi povestea să prindă contur. În cele două momente de sinceritate tristă a personajului, când se confesează dezarmant, cu emoţie, îşi ia timp pentru a deveni mai mult decât credibil; dincolo de faptul că îl cred pe actorul de pe scenă că îşi interpretează bine rolul, îi înţeleg personajul. Iar această dublă calitate e o mostră de maturitate artistică.

„În vizită la domnul Green” este un spectacol-poveste, care nu are în jurul său nimic din vâlva marilor succese anunţate. Nu e nici cool, nici capodoperă, nici mare spectacol. Este, în schimb, acel spectacol pe care orice teatru şi-l doreşte în reportoriu pentru calitatea lui, pentru simplitatea lui performantă şi pentru bucuria pe care o aduce publicului.

Teatrul Evreiesc de Stat

„În vizită la domnul Green” de Jeff Baron

Traducerea: Eliza Șimșensohn

Regia: Erwin Șimșensohn

Scenografia: Irina Moscu

Muzica: AG Weinberger

Distribuţia:

Domnul Green – Virgil Ogăşanu

Ross Gardiner – Tudor Aaron Istodor

Foto: Oana Monica Nae