Dramaturgul Zoltán Egressy, născut în anul 1967, aparținând noii generații de autori de literatură dramatică din Ungaria, a scris piesa „Portugalia” în anul 2005.

Trei ani mai târziu regizorul Victor Ioan Frunză dădea o primă versiune scenică românească a textului în cauză. Faptul în sine reprezenta o performanță având în vedere inexplicabila penurie de traducători profesioniști de limbă maghiară din România. Dincolo de asta, spectacolul era unul de mare valoare. Parte a unei perioade  faste din istoria Teatrului Municipal din Baia Mare. Care se identifică în totalitate cu anii petrecuți acolo de tandemul Victor Ioan Frunză – Adriana Grand. De fapt, în respectiva perioadă s-a constituit nucleul „Trupei fără nume” de astăzi.

Victor Ioan Frunză avea să revină asupra respectivului text în anul 2015,  la Teatrul Nottara din București. Viziunea regizorală era cu totul alta, nici vorbă despre incriminatul copy paste, actorilor păstrați din distribuția inițială încredințându-li-se cu totul alte roluri. Am văzut spectacolul de la Nottara în trei reprezentații. Și astăzi cea mai prezentă în memoria mea de spectator, dar și cea mai dragă, îmi este cea văzută cu ocazia unei ediții a Festivalului de Dramaturgie Contemporană de la Brașov. A fost, cu siguranță, cea mai bună. Poate și pentru faptul că actorii din distribuție știau că va fi ultima. Iar acum, când aștern pe ecranul computerului aceste gânduri, mă gândesc ce formidabil eseu pe tema ultimei reprezentații, reprezentația de dinaintea vinderii și apoi tăierii „Livezii de vișini”, ar putea scrie un critic cu un ieșit din comun simț al detaliului, așa cum este George Banu.

Am scris despre ambele spectacole semnate de Victor Ioan Frunză. În cronica dedicată celui de la Nottara, avansam ideea nimbului cehovian existent în piesa lui Zoltán Egressy. Multe dintre personajele ei care, atenție!, nu sunt identificate prin nume proprii, ci prin porecle, mă duceau cu gândul la eroi și eroine din felurite scrieri ale lui Anton Pavlovici. Fundă mi se părea atunci un alter-ego al Ninei Zarecinaia, Poreclă avea alura unui nou Trigorin fugit de lângă soția lui, o Arkadină care îl readuce la matcă nu datorită talentelor ei actoricești puse strategic la bătaie, ci grație unor terestre argumente financiare.

Astăzi, după ce am văzut spectacolul cu aceeași piesă pus în scenă la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani de regizorul Vladimir Anton, mi-am păstrat în bună parte convingerea în cauză. Cu câteva adăugiri, dar și cu anumite diferențe. Fundă mi s-a părut de data aceasta mai curând comparabilă cu Sonia, Cârciumarul mi-a adus aminte de unchiul Vanea, Preotul mi s-a înfățișat ca un alter-ego al lui Astrov.

Reamintesc că acțiunea din „Portugalia” se petrece într-un sat maghiar cu nume inventat de Zoltán Egressy. Sat unde oamenii se adună zilnic la cârciuma devenită un fel de poiană a lui Iocan. Ocazional fac politică și vorbesc despre diferența dintre noua democrație și democrația populară de odinioară. În satul cu pricina nu se întâmplă, în realitate, nimic. Un posibil eveniment ar putea fi venirea în turneu a unei echipe de fotbal. Satul nu mai are de mult nici polițist, nici preot propriu. Cel poreclit Sfeclă, odinioară om al legii, a fost concediat din motive disciplinare, iar Preotul mai are în grijă un sat cu toate sufletele și problemele sale. Sfeclă ar vrea să se însoare cu Fundă, numai că planurile lui sunt date peste cap de neașteptata sosire a unui tânăr aflat în tranzit. În drum spre Portugalia. Tânărul e eseist sau așa se recomandă. O cucerește fără prea multe eforturi pe Fundă care speră că astfel ar putea fi salvată din banalitatea apăsătoare a existenței sale. Totul se rezumă la un scurt episod de evadare, la câteva ore petrecute pe o plajă improvizată, la un mic joc de-a vacanța și de-a căsătoria după care se revine la crunta „normalitate”.

Zoltán Egressy și-a numit piesa dramă. E mai curând o tragi-comedie tratată ca atare și în spectacolul botoșănean. Spectacol în care regizorul Vladimir Anton operează fără parti-pris-­uri. Nu pare a simpatiza în mod special cu niciunul dintre personaje. Fiecare dintre ele este și comic, și caraghios, și tragic. Sfeclă (Sorin Ciofu) e durul care trăiește cu nostalgia autorității de odinioară. Actorul trece cu bune rezultate peste ceea ce ar putea însemna un turnant în carieră. Momentul despărțirii de rolurile de june prim. Cârciumarul (Gheorghe Frunză) dă de băut pe datorie la toată lumea. E felul lui de a fi om bun, cu vulnerabilități ascunse care ies, totuși, la iveală atunci când Fundă (Alexandra Vicol) are nevoie de sprijin pentru a putea să o ia de la capăt. Ca să ajungă unde? Dumnezeu știe! Sigur e doar că Alexandra Vicol și-a construit rolul cu devotament, seriozitate și implicare. Clamă (Bogdan Muncaciu) bea cot la cot cu cel poreclit Satană (Valentin Popa), încercând să fugă de soția lui (Gina Pătrașcu-Zamfirache) aflată într-o eternă stare bahică. Preotul (Alexandru Dobinciuc), microbist și fotbalist ce își ascunde tricoul sub sutană săvârșește masluri, aleargă de la un botez la altul și face zilnic câte o haltă la cârciuma unde i se povestește una-alta și i se cer sfaturi despre păcat și iertarea divină. E buretele absorbant al tragediilor cotidiene. Trece peste ele simplu, fără prea mari probleme. Mai sunt și extraneii. Veneticii. Orășenii. Cei veniți din Capitală. Cei ce tulbură atmosfera patriarhală. Mai întâi cel numit pe loc și la cererea lui Poreclă, rol în care tânărul actor Răzvan Amitroaei realizează cel mai închegat, mai proeminent, mai relevant personaj din spectacol. Pe urmă, voluntara lui soție (Alexandra Acalfoae) care nu are nevoie de prea multe argumente spre a-și recupera în regim de maximă urgență soțul. Pe urmă, nici gând ca acesta să mai vrea să ajungă în Portugalia. Scrierea eseului e amânată. Dacă îl va scrie, totuși, vreodată,  îi ajunge bibliografia. Din biografia lui sentimentală Fundă pare a fi fost urgent exclusă.

Câteva acorduri din superbele cântece ale Cesariei Evora, două-trei mișcări cu intenții metaforizante datorate talentului coregrafei Victoria Bucun, o scenografie fără ambiții de a fi sofisticată semnată de Gelu Rîșcă completează un spectacol care sper ca în reprezentațiile viitoare să dobândească un plus de coeziune, coerență și unitate și o mai clară precizare a ideii.

Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani

„Portugalia” de Zoltán Egressy

Traducerea: Csürös Réka

Regia: Vladimir Anton

Scenografia: Gelu Rîșca

Asistent regie: Răzvan Amitroaei

Coregrafia: Victoria Bucun

Cu: Alexandra Vicol (Fundă), Răzvan Amitroaei (Poreclă), Gheorghe Frunză (Cârciumarul), Sorin Ciofu (Sfeclă), Alexandru Dobinciuc (Preotul), Bogdan Muncaciu (Clamă), Gina Pătrașcu-Zamfirache (Femeia), Valentin Popa (Satana), Alexandra Acalfoae (Soția)

Data reprezentației: 8 februarie 2020