La unteatru se joacă aproape zilnic. Spectacole pentru oameni mici și mari, concerte și alte evenimente. Fără susținere financiară publică, acest spațiu se afirmă în geografia bucureșteană ca unul dintre pionii culturali principali. Ritmul lor de activitate pulsează fără întrerupere pe Sfinții Apostoli 44, într-un loc unde te simți acasă de fiecare dată când ajungi. E inexplicabil. Dar se întâmplă. La fel e și cu spectacolele lor. Aproape fără resurse, ele sunt niște evadări poetice din cotidian care te fac să te (re)îndrăgostești de teatru.

Ce sunt marile spectacole, cum se nasc ele și cum le găsim noi, spectatorii? Încercăm, prin propriile filtre și structuri analitice, să punem etichete și să căutăm creații teatrale cu adevărat impresionante. Ajungem să râvnim la spectacole care să provoace explozii în interioarele noastre amorțite și încastrate în online. Ni se întâmplă rar, dar, atunci când le descoperim, se produce magia. E și cazul câtorva spectacole de la unteatru, printre care se numără și „Proof” de David Auburn. E cu adevărat greu de imaginat cum reușesc Andrei și Andreea Grosu magia. Aleg un text substanțial, pe care îl transformă într-un spectacol pus pe o scenă aproape goală, cu actori formidabili, care te răvășește emoțional.

Scrisă în anul 2000, piesa lui David Auburn a ajuns în scurt timp să fie jucată pe Broadway și a obținut Premiul Pulitzer pentru dramaturgie în anul următor. În esență, este un text despre nebunie versus luciditate, despre real versus fabulatoriu, despre relațiile dintre noi și noi înșine, dar și dintre noi și ceilalți. Catherine împlinește 25 de ani. Și-a dedicat ultimii ani îngrijirii tatălui său, un matematician genial suferind de demență. Acum, la moartea lui, e atât de greu să se regăsească pe sine. Toată viața ei a fost o ecuație cu un rezultat exact. Ce are de făcut de acum înainte? Gândul că ar putea fi și ea bolnavă o chinuie tot mai tare. Sora ei, Claire, trăiește la New York, departe de problemele de acasă. Înmormântarea tatălui e un prilej bun să încerce să o ia pe Catherine cu ea, împotriva voinței sale. Un vechi student de-al tatălui, Harold, vrea să găsească rezolvări și răspunsuri în caietele profesorului. Prezența lui provoacă tot felul de sentimente pe care Catherine le primește cu intensitatea unei furtuni, dar și descoperirea unui secret… matematic.

În 2005, autorul modifică piesa sub forma unui scenariu și acordă drepturile de ecranizare regizorului John Madden. Filmul are o distribuție de excepție, cu Gwyneth Paltrow în rolul principal, alături de Anthony Hopkins, Hope Davis și Jake Gyllenhaal. Deși nu se numără printre filmele de referință ale cinematografiei, Gwyneth Paltrow primește o nominalizare la Golden Globes.

Spectacolul montat de Andrei și Andreea Grosu la unteatru explorează până în cele mai adânci substraturi conexiunile dintre personaje, construindu-l în jurul iubirii și a inflexiunilor sale atât de diferite. Pe fundalul unei scenografii semnate Vladimir Turturica, cu un decor simplist, alcătuit dintr-un cadru metalic, o masă și două scaune, se conturează povestea lui Catherine, femeia vulnerabilă și singură. Ștafeta li se predă, din acest moment, cu toată încrederea, actorilor. Spectacolul le aparține, iar măreția acestuia li se datorează.

Dana Rogoz conduce duios personajul printr-un labirint de stări și izbucniri precis calculate. Deși având vârsta declarată de 25 de ani, Catherine se află în pragul critic de trecere de la adolescență la maturitate. Prin sacrificiul asumat de a-și îngriji tatăl, ea renunță la experiențele pe care oricine le trăiește la începutul anilor de studenție. Deși îndrăgită de tatăl său, Catherine este privată de iubirile, sărutările și prieteniile celorlalți. Anxioasă, cu un fond sufletesc extrem de sensibil, eroina trăiește în penumbră și, deși își dorește, îi e teamă să plece de acolo. În scena de început a spectacolului, ea stă ghemuită sub masă și își imaginează un dialog cu tatăl său. Ieșirea din cutia ermetică simbolizează o renaștere, încercarea ei de a merge mai departe. Cu un personaj complex, zbătându-se între universul prefabricat și lumea reală de dincolo de ziduri, Dana Rogoz nu-și forțează interpretarea nicicând. Ea dă timpul necesar fiecărei replici, fiecărui gest, parcurgând fiecare etapă odată cu Catherine. Întâlnirea cu lumea – cu o lume care nu o înțelege și care nu e pregătită pentru franchețea și nevoia ei acută de a trăi – o provoacă. Pentru Dana Rogoz, personajul său este un cumul de forță, fragilitate și intuiție, pe care le folosește și redă cu răbdarea și măsura potrivite.

Polivalența lui Catherine provine din raporturile cu celelalte personaje. Spre exemplu, din neîncrederea pe care i-o poartă surorii sale, Claire. Florentina Țilea este, în orice spectacol, o prezență aparte. Intrările și intervențiile sale scenice conțin o eleganță greu de explicat. În rolul surorii cu o carieră de succes, un destin bine planificat și înrădăcinat în metropola new yorkeză, ea apare cu un personaj solid. Recunoscătoare pentru sacrificiul făcut de sora sa, dar prea orgolioasă ca să recunoască vădit, Claire începe să renunțe, treptat, la barierele emoționale pe care singură și le-a impus, devenind umană și empatizând cu greutățile lui Catherine. Relația cu Harold este motorul care o face pe eroină să continue. Ionuț Vișan în rolul matematicianului care cântă într-o trupă rock în timpul liber are șarm și mizează pe lejeritatea interpretării. În contrapunct cu procesele interioare ale lui Catherine, Harold își trăiește viața și încearcă să își construiască o carieră de succes, fascinat fiind de munca profesorului pe care își dorește arzător să o descifreze. Ea găsește în tânărul matematician un echivalent, un ideal de care se îndrăgostește și în care începe să creadă irevocabil. Ionuț Vișan compensează trăirile emoționale ale Danei Rogoz cu o abordare obiectivă și ușor detașată a personajului, care îi vine în ajutor.

Poate niciun alt actor nu ar fi fost mai potrivit pentru rolul profesorului Robert ca Marian Râlea. Pășind pe scenă aproape fără să îți dai seama, el este compus din energie și tăceri. Calm și meticulos în gesturi, în modul în care rostește replica, Marian Râlea își construiește personajul încărcat cu o liniște interioară. Omul de știință aclamat și adorat de studenți, iubit exagerat de fiică și principial, ajuns acum în pragul convalescenței, cu ultimele puteri, se abandonează complet în brațele lui Catherine. Are nevoie vitală de ea, dar, în același timp, îi dă curajul necesar de a trece peste decesul său.

Andrei și Andreea Grosu sunt regizorii pentru care actorii trebuie să conducă singuri spectacolul. Sau cel puțin așa lasă impresia. Reușesc cu „Proof” ceea ce au demonstrat și cu alte spectacole: un exercițiu de emoție în stare pură, dar construit matematic și desfășurat cu precizia unui chirurg. Ei știu cât și unde să adauge, știu cum să conducă actorul către ideea principală și scopul care dau direcția personajelor. „Proof” de la unteatru este un spectacol de la care pleci pe gânduri, cu întrebări despre personaje și despre tine, cu melancolii și emoții, cu dragoste de viață și de teatru.

Unteatru

„Proof” de David Auburn

Traducerea: Anna Maria Popa și Costin Manoliu

Regia: Andrei și Andreea Grosu

Scenografia: Vladimir Turturica

Light design: Dragoș Mărgineanu

Distribuția: Marian Râlea, Dana Rogoz, Ionuț Vișan, Florentina Ţilea

Foto: Adi Bulboacă