La începutul fiecărei luni, vă propunem în Colțul cu Povești o plimbare prin viața artiștilor de altădată, ale căror istorii de viață au rămas în marea istorie a lumii…

Zelda Fitzgerald a fost fata cu pantofi de balerină, aripi de înger, un zâmbet de diavoliță și o inimă curată. A refuzat să se plictisească, fiindcă ea nu era plictisitoare. A cunoscut prețul unei vieți trăite la maximum, pe cât de flatantă, pe atât de degradantă, și a achitat nota cu bani gheață, fără să îi pese. A fost ca un fulger închis într-o sticluță, oferind cu fiecare apariție un spectacol fascinant, efervescent, periculos, imposibil de uitat. Băieții o plăceau fiindcă scuipa, spunea bancuri picante și îi lăsa să o sărute dacă miroseau bine și dacă avea chef. Alături de Scott Fitzgerald a trăit mereu în pragul unei vieți viitoare, mereu alta, care părea imposibil de ratat, Scott, acel ofițer cu cizme castanii-gălbui, cu gulerul alb, apretat, bărbia ușor pătrată, ochii perfect migdalați și genele lungi, dese ca penetul, căruia i-a acordat un vals, prima oară, la 17 ani. Un dans care a durat o viață.

Zelda s-a născut în Montgomery, Alabama, pe 24 iulie 1900, dând astfel startul unui nou secol care, scăpat de sub umbra Primului Război Mondial, a prins proporții scandalos de seducătoare, întreaga atenție a tuturor celor în viață fiind îndreptată spre plăcerea de a trăi, de a bea șampanie până dimineață și de a face dragoste. Tinerețea tuturor e un vis, un soi de sminteală chimică, așa cum scria Scott Fitzgerald, reușind să concentreze întreaga energie a anilor ’20în doar câteva cuvinte. Fiica Judecătorului, unul dintre cei mai respectați oameni din împrejurimi, Zelda, fata cu nume țigănesc, după romanul Soarta Zeldei, îl cunoaște pe Scott Fitzgerald la un bal, pe când acesta se afla în permisie. Ea fuma sfidător și dansa cu cei mai chipeși băieți, fără să țină cont de o ordine sau de vreun alt criteriu. După ce îl vede, își întreabă sora dacă iubirea e așa, ca-n Shakespeare, o inimă care bate să-ți spargă pieptul, o nebunie care te face să uiți cine ești? Află că el e pe cale să devină scriitor și e din ce în ce mai tentată să renunțe la toți pretendenții, asta și datorită ochilor lui, care-i reflectau inteligența într-un anume fel, astfel încât o făcea să simtă că vrea să plonjeze în adâncul minții lui, să înoate în acele abisuri.

Zelda avea o singură grijă, și anume să se căsătorească cu cel mai bun băiat și, oricâte reguli era dispusă să încalce, asta era singura de care nu se îndoise niciodată. Pentru nimic în lume nu trebuia să ajungă să muncească, așa că i-a spus lui Scott că-l va lua de bărbat doar dacă va deveni faimos. Dincolo de Paradiss-a născut din dorința a o lua de soție pe cea mai răsfățată și mai egoistă dintre fetele frumoase și nebune ale anilor interbelici. Când a început să o curteze, Scott lucra ca autor de reclame, prost plătit, la New York. Ca să-l pună pe jar, Zelda îi scrie o scrisoare unui admirator de-al ei, în care îi cere, foarte elegant, să o aștepte, fiindcă în curând va fi iarăși liberă să se dedice acestei iubiri și i-o expediază intenționat lui Scott. El se retrage în podul părinților săi din Saint Paul, Minnesota, și nu iese de acolo până când manuscrisul nu este complet revizuit pentru a fi publicat. Acum succesul lui atârna precum un măr în pom.

La o săptămână de la debutul din aprilie 1920, Zelda, care pe atunci avea nouăsprezece ani, și Scott, douăzeci și trei, se căsătoresc la catedrala St. Patrick din New York. Pentru cei doi începe Epoca Jazz-ului, așa cum o numește Scott, adică o perioadă a farmecului, a exceselor și a risipei postbelice. Suntem bogați? întreabă Zelda. Suntem de neoprit! răspunde Scott. Și chiar așa au fost, tumultuoși, plini de viață, stridenți, caustici și absolut nebuni. Alături de soțul ei, Zelda nu știa niciodată când era zi sau noapte, dacă a visat sau ea chiar a sărit într-o fântână arteziană cu o noapte în urmă, la o petrecere, sau dacă într-adevăr se plimbaseră pe Fifth Avenue pe capota unui taxi. Prin cutezanța, indiferența și felul în care risipea banii, Zelda a impus un nou termen care viza întocmai independența noilor femei, libertatea și o viziune modernă asupra moralității: flappers.

Zelda e în toate femeile din cărțile lui Scott și toate femeile din cărțile lui sunt flappers. El s-a lăsat sedus de felul ei de a fi, de nonconformismul, egoismul și îndrăzneala ei, așa că a imortalizat-o în fiecare cuvânt pe ea și numai pe ea, introducând totodată și pagini din jurnalele ei sau din scrisorile pe care le schimbaseră. Asemănările cu cei doi erau izbitoare, așa că au început să-și trăiască viața întocmai ,,ca la carte”, pentru a înlătura orice dubiu, fără nicio rușine. Dădeau interviuri împreună și, odată, scriind o recenzie despre Cei frumoși și blestemați, cel de-al doilea roman al lui Scott, Zelda le-a cerut oamenilor cu toată obrăznicia, care îi dădea un aer și mai fermecător, să cumpere cartea, fiindcă deja pusese ochii pe o rochie scumpă, cu fir de aur, și pe un inel din platină. Și acest roman a avut un succes răsunător.

Veniturile lor oscilau mereu, așa că s-au mutat în Europa, unde un curs valutar favorabil le-ar fi putut permite un stil de viață și mai luxos. Acum aveau un copil, pe Scottie, însă ea nu a stat niciodată în calea distracțiilor, a alcoolului sau a certurilor cumplite dintre cei doi, atât de îndrăgostiți de bucuria de a trăi și de a iubi. Când Scott se izola într-o vilă de la malul mării pentru perioade lungi și interzicea oricui să-l întrerupă în timp ce lucra la Marele Gatsby, Zelda începea o aventură cu un aviator francez, Edouard Jozan, și mai ales pentru asta i-a devenit lui Ernest Hemingway atât de antipatică. Scott era obișnuit ca bărbații să se îndrăgostească de ea, dar nu și-a imaginat că lucrurile pot scăpa atât de mult de sub control. Aici începe declinul, Scott și Zelda au căzut din Paradis.

Timp de zece ani, viața lor a fost „un accident sumbru dintre două somnuri infinite”, apoi el s-a cufundat în alcool, iar ea s-a închis în diferite sanatorii după încercări repetate de sinucidere. Pe când se aflau la Paris, la doar treizeci de ani, Zelda a avut prima criză de tulburare mintală din cauza exercițiilor extenuante de balet. Unii au dat vina pe o creativitate artistică înăbușită, pierzând din vedere faptul că în familia Zeldei existaseră numeroase cazuri de boli mintale, în vreme ce alcoolismul de care suferea Scott era considerat mai degrabă o slăbiciune morală sau un defect de caracter. Ea și-a petrecut restul vieții prin ospiciile din Statele Unite sau Europa, cu Scott mereu alături, el, cu inima lui paradită, și ea, cu capul ei paradit. În două luni, într-o clinică din Baltimore, scrie romanul autobiografic Acordă-mi acest vals.

La șapte ani după ce Scott moare în urma unui atac de cord, la doar patruzeci și patru de ani, Zelda așteaptă într-un ospiciu tratamentul cu electroșocuri. Izbucnește un incendiu și mor nouă femei, printre care și ea. Într-un cimitir din Maryland, pe piatra funerară comună, stă scris ultimul rând din Marele Gatsby:

,,Și tot așa, trecem de la o zi la alta, bărci împinse de curent, împinse fără încetare, tot mai înapoi, în trecut”.