„În teatru nu poate să fie vorba despre a le arăta oamenilor cine are dreptate”, spune răspicat Marius von Mayenburg, unul dintre cei mai importanți dramaturgi din Europa ultimelor decenii. „Dacă arăt o crimă pe scenă, nu sugerez că ar trebui să ne comportăm așa. Teatrul trebuie să atace, așa că aș prefera să arăt pe scenă un personaj incorect politic decât unul corect politic, ca să ofer o piesă relevantă politic”, îi explică la Schaubühne lui Joseph Pearson. „Altfel, se ajunge la o predică bisericească, care le propovăduiește celor care gândesc ca noi. Ceea ce ar fi plictisitor și deloc provocator pentru intelect. Dacă văd ceva groaznic, asta mă pune în mișcare”.

În câteva cuvinte, un fel de a gândi textul dramatic. În câteva cuvinte, un fel de a aborda teatrul într-un moment în care el se resemnifică, în care abordările se reorientează, în care creatorii își regândesc relația cu spațiul scenic, cu propria misiune și cu comunitatea. Acesta ar putea fi, pe scurt, Marius von Mayenburg. Doar că, prin creația lui, este mult mai mult. La nici cincizeci de ani, dramaturgul german atât de jucat în Europa și în America se lasă pus în mișcare, cum povestea el însuși, de lucruri groaznice din cele ce se petrec în minți și în suflete, deci și în societatea noastră cea obosită, și scrie piese în special pentru companii teatrale din Germania, țara sa natală, unde a convins încă de la început. Nu scrie după „rețetă”, dar are precizie nemțească, are finețe și responsabilitate față de cuvântul scris, ceea ce se vede imediat la lectură, și mai ales nu pică în capcanele, uneori fine, întinse de gândirea dogmatică.

Ce mai e omul în societate?

Poate mai popular și mai montat decât libanezul de expresie franceză Wajdi Mouawad, notoriu datorită piesei „Incendii”, Marius von Mayenburg este unul dintre foarte puținii dramaturgi germani care ajung și pe scenele din România. Este, fără îndoială, o excepție, căci piesele lui cele mai importante au fost puse în scenă și la noi la scurtă vreme după ce au fost scrise, suficienți regizori, de facturi și generații diferite, găsind că ele au mult de oferit pentru spectatorii de azi. Dacă nu le-ați văzut, cu siguranță măcar v-au trecut pe la ureche titluri ca „Chip de foc”, „Martiri”, „Copilul rece” sau „Urâtul”, care și-au găsit și la noi expresii scenice demne de interes, vorbind despre o lume în care ne recunoaștem, o lume care ne sperie, populată de ființe rătăcite, rămase fără busolă, ființe care iscă furtuni și războaie.

De altfel, ființe care nu (mai) știu cine sunt întâlnim în mai toate piesele lui Marius von Mayenburg, autorul care a ales încă de tânăr, după ce a studiat inițial literatura medievală, să facă din dramaturgie o profesie și s-a impus definitiv cu „Chip de foc” (1997), piesă jucată întâi la München, apoi la Frankfurt, dar atrăgând atenția datorită unei montări de la Hamburg. La doar câțiva ani de la apariția piesei, Felix Alexa a montat piesa la Teatrul Odeon din București, lăsându-se provocat de problematica ei angoasantă și actuală, cu accept pe violență și incomunicare. „Un spectacol pentru toți cei care nu trec pe lângă ceea ce se întâmplă în fiecare zi”, „un spectacol necesar”, „un spectacol al mileniului trei”, „un spectacol-avertisment”, au comentat câțiva dintre spectatorii rămași la dialogul desfășurat după premieră, consemnat parțial în „Observator cultural”, nr. 209, din 2004. Forța textului și relevanța lui pentru spectatorul prezentului, de altfel, avea să atragă mai departe, în 2005 „Chip de foc” ajungând și la Teatrul German de Stat din Timișoara, în montarea semnată de Radu-Alexandru Nica, iar mai recent, în regia lui Vlad Cristache, la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești.

În 1998, când piesa lui atrăgea atenția asupra unui tânăr furios care, prin ceea ce scrie, pătrunde cu forța în interioare din case și din suflete, smulge măști și pune întrebări grele, dramaturgul în ascensiune tocmai absolvise Universitatea de Arte din Berlin și urma să facă asistență de scenă la DT Baracke, colaborând cu Thomas Ostermeier. Aceasta a fost, practic, lansarea la apă a unui creator autentic, neliniștit, dar tăcut, curajos, dar nuațat și fără ostentații care să construiască o imagine. Din 1999 dramaturg la Schaubühne, care i-a devenit casă, pentru care a scris texte și unde mai târziu a și montat (nu doar din propriile piese, ci și piese de… William Shakespeare), Marius von Mayenburg a continuat să vină cu piese apreciate, să câștige premii importante, să aibă succes. „Chip de foc”, de exemplu, s-a tradus în peste 30 de limbi și se joacă peste tot în lume, unde îi puteți vedea pe scenă și alte texte.

În 2007, la zece ani de la piesa care l-a consacrat, a urmat poate cel mai montat text al său. „Scriam la altă piesă”, își amintește dramaturgul, „când mi-a venit o idee: Cum ar fi ca, urât fiind, să devii brusc frumos? Ce s-ar schimba în viața ta? Ai fi același om?”  Și așa s-a născut „Urâtul”, care, scria regizorul Vlad Cristache în 2013, când a montat piesa la Teatrul de Comedie, „vorbeşte cu cinism despre pierderea identităţii individuale într-o societate superficială dominată de imagine”. Poveste despre cum se pierde și cum „se câștigă” adevărul despre tine însuți, când societatea nu vrea adevărul, povestea lui Lette și cum devine el un produs căutat pe piață îl atrăsese și pe regizorul Theodor-Cristian Popescu, admirator al dramaturgului, care o pusese în scenă la Teatrul German de Stat din Timișoara.

De altfel, același regizor a montat la Târgu Mureș „Piatra”, următoarea piesă importantă scrisă de Marius von Mayenburg, prin care autorul invită iar la regândirea relației cu trecutul, disecând un fel de a-l înfrunta. Și tot Theodor-Cristian Popescu a semnat pus în scenă,  la Teatrul Clasic din Arad, „Perplex”, piesa din 2010 în care autorul german se juca în continuare cu dimensiunea absurdă pe care spectatorii o descoperiseră în „Piatra”. Întorcându-se din vacanță, un cuplu îi găsește instalați la ei acasă pe prietenii care au avut grijă de apartamentul lor, care acum susțin că e casa lor. Pretext ofertant pentru ca dramaturgul să exploreze încă o dată problema identității și a granițelor dintre adevăr și minciună, pretext incitant pentru o meditație despre limitele rațiunii, „Perplex” era pentru autor și o ocazie de a ironiza străvechea teorie a mimesis-ului sau efectul de distanțare brechtian, dar și spațiul gol brookian. Iar „Martiri” (montat la noi de Theodor-Cristian Popescu, Radu-Alexandru Nica și Vlad Massaci, al cărui spectacol încă îl puteți vedea la Teatrul Mic) se apropie de fundamentalism și islamofobie în relație cu omul contemporan, privind critic comportamentul extrem și limitele pe care el singur și le pune, într-un context social care clamează toleranța.

Întrebări despre limitele și eșecurile omului de azi și ale omului în general pune, cu aceeași inteligență și același spirit provocator, și „Plastic” (2015), unul dintre cele mai recente texte ale lui Marius von Mayenburg. „Plastic e o satiră ce trage din toate pozițiile în toate direcțiile. Marius von Mayenburg dezvoltă și amplifică procedeele din Urâtul și Perplex, parcă nevrând să mai rateze nimic. Viața unor oameni bine intenționați din clasa mijlocie, acest acvariu frumos/kitschos pare un tăvălug ce nivelează fără să vrea orice relație ce ar trebui, în teorie, să funcționeze. Căci ei au renunțat la orice raport de forță în familie, în profesie, în artă. E omul capabil să-și creeze un mediu funcțional, nedestructiv? De ce nu merge nimic din ceea ce încercăm decât parțial, chinuit, ridicol?”, a explicat regizorul Theodor-Cristian Popescu, autorul montării de la ArCub din 2017.

Dramaturgia, jurnal în travesti

„Minimum de mijloace cu maximum de efecte” este o o formulă pe care o găsim aplicată și în piesele lui, unde cuvântul capătă rezonanțe de profunzime, unde privirea subtilă asupra lucrurilor nu împiedică limpezirea perspectivei, unde secvențialitatea surprinde convingător întregul în nuanțele lui. Incorecte politic, cum dramaturgul însuși le descria, poveștile și personajele din piesele lui devin relevante politic într-o operă ce atinge o mulțime de teme sensibile despre și pentru ființa alienată, rămasă fără repere, a prezentului.

„Copilul rece”, „Psihopații” și „Paraziții” sunt alte piese de interes pentru creatorii care se apropie de dramaturgia scriitorului german, care acum se crede – mai în glumă, mai în serios – „demodat” în propria țară. „Eu încă mai cred în poveste, eu încă mai cred în personaj”, explică Marius von Mayenburg, subliniind că acum, în Germania, unde  preferințele creatorilor se îndreaptă mai ales spre texte politice și creații „postdramatice”, piesele lui nu mai sunt atât de atrăgătoare, ba chiar ar putea părea deja … „demodate”. „Un regizor mi-a zis într-o zi că n-ar vrea să monteze o piesă de-ale mele”, a povestit dramaturgul, citat de The Globe and Mail.com, „pentru că, mi-a spus el, «N-aș putea să fac decât ce scrii tu… Nu-mi lași suficient spațiu». Dar eu, ca artist, mă întreb de ce să nu-mi pun în piesă toate ideile. De ce să mă prefac că nu le am?”.

În 1999, anul morții lui Sarah Kane, cunoscuta autoare ale cărei texte le-a tradus în germană, Marius von Mayenburg a publicat, cu mari semne de întrebare despre sine însuși, într-o perioadă de mari frământări, piesa „Paraziții”. Cufundat pentru un timp în lumea fără perspectivă și fără speranță a scriitoarei, nu mai înțelegea la ce bun să scrii sau, parafrazându-l, de ce să te prefaci că nu ai îndoieli și tentații, inclusiv tentația de a renunța.  Dar nu a renunțat. Și, așa cum spunea la dialogul public purtat în 2018, la Teatrul Național din București, cu regizorul Theodor-Cristian Popescu, a scris piese ca și cum ele ar fi un jurnal pe care îl citește cu voce tare oamenilor: „E ceva foarte intim și foarte personal. Uneori chiar mă simt jenat că le-am dat drumul în lume și îmi spun că poate ar fi trebuit să le țin pentru mine însumi”.