Înregistrez cu nedisimulată satisfacție primele și mai mult decât încurajatoarele semne de redeșteptare autentică a Timișoarei teatrale. 

Operațiune mai mult decât obligatorie dacă luăm în calcul faptul că anul viitor marele oraș din Vestul țării va deține și onoarea, și povara condiției de Capitală culturală europeană. Iar până mai deunăzi nu erau decât îngrijorătoare indicii de gâlceavă, de împărțire în tabere a intelectualilor, de proastă și pare-se că și bizar-personalizată alocare și folosire a resurselor, oricum mai curând simbolice decât reale. Mai pe românește spus, insuficiente. 

Iată, în cursul uneia și aceleiași săptămâni orașul își afirmă vocația de centru al multiculturalității, al dialogului fertil între etnii invitând pe cei îndrăgostiți de teatru la două premiere care au toate șansele de a fi deloc conjuncturale ori simple acțiuni bifate, ci spectacole de referință. E vorba despre cea cu Rinocerii, scriere stindard a lui Ionesco, pusă în scenă de unul dintre cei experimentați regizori în descifrarea sensurilor multiple și tot mai dovedit profunde  ale unui tânăr rebel care pornit din Slatina avea să devină nu doar unul dintre cei mai mari autori de literatură dramatică ai Lumii, ci și o mare conștiință a Europei, și despre premiera cu Tragedia omului, una dintre scrierile-cult ale literaturii maghiare din toate timpurile, dar și ale umanității. Care e dovedit că simte mereu necesitatea de a-și reconspecta istoria și de a medita la propria condiție. Spectacol montat de un director de scenă român, asemenea primului, de anvergură internațională.

În fond, avem de-a face cu o formidabilă și solară coincidență. E vorba nu doar despre detaliul că la Timișoara, la Teatrul Național Mihai Eminescu, respectiv la Teatrul Maghiar de Stat Csiki Gergely, montează doi mari regizori români cu cariere internaționale – Gábor Tompa și despre Silviu Purcărete – ci și despre faptul că ambii au ales să se aplece asupra unor texte, clasice sau clasicizate, în al căror centru ideatic se plasează ceea ce Camil Petrescu numea răscolirea problematică. Presupusă de însăși condiția umană. De nesiguranța, de rezistența și de măreția acesteia.

În decembrie 1989, Timișoara a fost primul oraș din țară în care s-a afirmat răspicat, plătindu-se pentru asta un preț care adesea a fost identificat cu însăși viața, vocația antitotalitară a unei națiuni. Dorința românilor de a rămâne oameni. Nimic mai firesc atunci decât ca la Teatrul Național Mihai Eminescu din Timișoara să se joace Rinocerii. Piesă scrisă în 1959, înzestrată cu o structură clară, cu o narativitate dincolo de orice îndoială, născută sub semnul angajării, al protestului deschis, pe față, la adresa oricărei gândiri totalitare, a masificării, a încercării de uniformizare și de anulare a individualității. Un manifest în favoarea salvgardării umanității și a păstrării lucidității, chiar dacă luciditatea respectivă are de luptat contra cecității de gândire devenită regulă, mod de folosire a vieții.

Nu este pentru prima oară când Tompa Gábor montează pe o scenă românească Rinocerii. A mai făcut-o în 2006 la Teatrul Național Radu Stanca  din Sibiu. Și nu oricum, ci la modul excelenței. Regizorul a coagulat în vederea realizării proiectului său timișorean aceiași colaboratori de bază – adică Helmut Stürmer, semnatar al decorului,  Carmencita Brojboiu, creatoare a costumelor, Vasile Șirli, compozitorul inspirat al muzicii de scenă ca parte a unui sound design cu amplificate și cutremurătoare funcții de avertizare, Florin Fieroiu, autor al unei coregrafii care în scena înlănțuirii provizorii, înșelătoare dintre Bérenger și Daisy este de o semnificație absolut copleșitoare. 

Din vechea montare, Gábor Tompa păstrează câteva idei- cheie. Unora le conferă o altă configurație și chiar un alt impact ideatic. Care se arată a fi, după părerea mea, de factură superioară. Am în vedere când spun și scriu asta în special momentul acela copleșitor, din finalul spectacolului, în care, pe fondul unui „cor” al telefoanelor mobile ale „rinocerilor”, înveșmântați în balonsaide negre, toți cu fețe schimonosite, în care pot fi recunoscute elemente ale fizionomiei ionesciene (excepționale măștile inventate de Ilona Varga pe care ne-o amintim cu mare plăcere din spectacole create de legendarul Vlad Mugur), Bérenger (Romeo Ioan, semnificativ și cu rost la bustul gol) primește de la Dirijor, nimeni altul decât sufleurul spectacolului (Judit Reinhardt) dosarul cu textul ionescian. Pe care personajul și-l asumă clar, disperat, patetic, categoric, definitiv. În varianta sibiană, textul îi era înmânat lui Bérenger (Marian Râlea) de interpretul rolului Dudard (Lucian Iancu). 

Ce mi se pare cum nu se poate mai important în spectacolul de acum de la Naționalul timișorean? Că Tompa Gábor insistă pe anatomia, pe procedurile, pe intimitatea rinocerizării. Totul are forma unui “concert”.  În timpul în care se realizează „acordajul” instrumentelor, ochii ne sunt atrași de decorul masiv, asemenea unui zid, pentru moment în semiobscuritate. Decor creat de Helmut Stürmer. Marcat de câteva ferestre mari, în spatele cărora se zăresc, ca într-o vitrină, locuitorii orașului. Decorul își afirmă deja, încă din aceste momente de incipit, plurisemantismul. Mie mi-a amintit de raftul cu păpuși din Cântăreața cheală ori poate de o bibliotecă în care locul cărților e luat de personaje. Zărim un amalgam de mese, de scaune cu picioare metalice. Ca niște spade.  

Când se va face lumină, vom vedea că marele zid este vopsit în verde. La fel cum va deveni pielea personajelor, ca primă etapă în procesul rinocerizării. Pentru care, oricum, este deja pregătit terenul. Umanitatea din spectacol se dovedește de la început vulnerabilă. Uniformizată, fapt bine marcat de costumele Carmencitei Brojboiu. Ființele din Rinocerii se ascund, se drapează în discursuri, în tirade fără noimă (foarte bun Ion Rizea în rolul Jean), în falsele contradicții din „disputa” pe tema zvonurilor și a presei a funcționarilor editurii (Costa Tovarnisky, Cristian Szekereș, Cătălin Ursu), în disputele și demonstrațiile vane ale Logicianului (Matei Chioariu), în agitația cafenelei (Roberta Popa, Doru Iosif) ori a băcăniei  (Ana-Maria Pandele Andone, Benone Viziteu), în sensibilitatea exagerată a Gospodinei (în rolul acesta, dar și în cel al Doamnei Boeuf, Irene Flamann Catalina elaborează o autentică bijuterie artistică), ori în aceea a solemnității ridicole a cortegiului funerar. 

Locuitorii din orașul ce va cădea pradă rinocerizării se cunosc cu toții unul pe altul. Și cu toate acestea sunt insule de singurătate. De aici, cred, evidențierea dificultății accesului celor veniți în vizită în locuințe, fapt care presupune o adevărată echilibristică din partea actorilor.  

Tompa Gábor are răbdare și ne cere și nouă să îi urmăm exemplul. Multă vreme, rinocerii nu există decât la nivel de realități lingvistice, de zgomote înspăimântătoare, de impact vizualizat asupra clădirilor vechi în primejdie să se prăbușească. Notabile în context efectele video create de Sebastian Hamburger. E nevoie de ceva timp până când rinocerii (Laura Avarvari, Bogdan Spiridon, Andrei Chifu, Andrei Zgăbaia, Claudiu Patcău, Claudiu Surmei, Darius Zeț, Marin Lupanciuc, Paul Vesa) să prindă forme vizibile. Regizorul insistă  asupra unor rinocerizări individuale.  Remarcabilă e secvența monstruosului proces, așa cum e el detaliat scenic în cazul lui Jean. Modificări de corp, de voce, de chip. Sau atitudinale. Așa cum apar ele în evoluția lui Daisy (Ioana Iacob), gândită ca o replică la Marilyn Monroe. 

Totul se încheie cu aparenta ei victorie și a celorlalți rinoceri. Dar și cu strigătul de speranță și de rezistență al celui care, după un moment de ezitare, decide să fie cu orice preț ultimul om. Bérenger. O mare șansă dată lui Romeo Ioan. Fructificarea ei nu e totală, dar premise de creștere în viitoare reprezentații cred că există.

Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Timișoara

“Rinocerii” de Eugène Ionesco

Traducerea Vlad Zografi și Vlad Russo

Regia artistică: Gábor Tompa

Decoruri: Helmut Stürmer 

Costume: Carmencita Brojboiu

Muzica: Vasile Șirli

Coregrafia: Florin Fieroiu 

Măști: Ilona Varga

Video: Sebastian Hamburger

Cu:

Romeo Ioan (Bérenger) 

Ion Rizea (Jean)

Ioana Iacob (Daisy)

Cristian Szekereș (Dudard, Domnul Bătrân)

Irene Flamann Catalina (Gospodina, Doamna Boeuf)

Ana-Maria Pandele Andone (Băcăneasa, Soția domnului Jean)

Roberta Popa (Chelnerița)

Matei Chioariu (Logiciaanul)

Cătălin Ursu (Botard)

Doru Iosif (Patronul Cafenelei

Benone Viziteu (Băcanul, Pompierul)

Costa Tovarnisky (Domnul Papillon)

Laura Avarvari, Bogdan Spiridon, Andrei Chifu, Andrei Zgăbaia, Claudiu Patcău, Claudiu Surmei, Darius Zeț, Marin Lupanciuc, Paul Vesa (Rinocerii), 

Judit Reinhard (Dirijorul)

Foto: Adrian Pîclișan

Data reprezentației: 4 martie 2020