Am s-o spun de la început. Rămâne pentru mine un mister de ce Gelu Colceag și Vlad Corbeanu aleg să semneze textul care stă la baza spectacolului „Vinovat. Nevinovat” de la Teatrul Mic din București, riscând să fie acuzați de plagiat. De ce nu scriu cinstit pe site măcar atât, că textul pornește „de la o idee de”… Că e o adaptare românească, în epoca imediat post #rezist, a textului lui Reginald Rose „12 oameni furioși”. De fapt, că e un amestec între varianta originală a textului, care a stat la baza filmului de debut al lui Sidney Lumet, care i-a adus și câteva nominalizări la Oscar, și varianta lui rusească, filmul cu titlul „12”, adaptat de Nikita Mihalkov, în 2007. De ce această informație este omisă ostentativ, cei doi riscând o acuzație de plagiat, mi se pare absolut de neînțeles.

Dar acestea fiind spuse, trebuie punctat clar ce fac cei doi autori ai așa-zisului text. Îl iau ca atare și îl schimbă pe ici, pe colo, dar nu în punctele esențiale, și-l adaptează puțin cât să se potrivească bine în societatea noastră actuală, cu toate obsesiile ei, dar să se lipească bine și pe ideile corecte politic care sunt acum la modă.

Pentru cine nu știe textul, pe scurt, ideea ar fi așa. 12 jurați sunt închiși într-o sală să delibereze un caz de paricid, un caz care în primele minute pare extrem de limpede, iar vinovăția de necontestat. Oameni care provin din medii diferite se întâlnesc, așadar, în acest context și sunt nevoiți să ia o decizie în unanimitate. Lăsând la o parte – căci la urma urmei avem de-a face cu o convenție, mi se va spune – faptul că în România povestea asta cu jurații nu se potrivește defel și nici cea cu decizia în unanimitate, autorii versiunii românești românizează în schimb alte lucruri ca să se potrivească și ca să dea bine. Acțiunea se petrece într-un viitor prea apropiat ca să-l putem numi SF. (De ce au ales „autorii” viitorul ăsta de peste doar câțiva ani e greu de înțeles… poate doar ca să se poată face paradă la un moment dat în spectacol de pancarte de la diverse manifestații post-Revoluție…) Iar băiatul judecat pentru uciderea tatălui este…, desigur, țigan, ca să avem ca subiect principal discriminarea. Și tot întru evitarea discriminării personaje masculine din textul original au fost înlocuite cu unele feminine.

Dacă o să aveți curiozitatea să vedeți filmul lui Nikita Mihalkov, o să vedeți cum povestea curge aproape similar, dar pe ici-pe colo sunt înlocuite unele realități cu altele, pepenele din film e înlocuit cu brânza în spectacol etc. etc, iar finalul e modificat. Dar una peste alta, tipologiile sunt cam aceleași. Și povestea e extrem de puternică. E despre manipulare, despre felul cum putem privi realitatea deformat și ne grăbim să condamnăm oameni, cum ne mână adesea treburile personale și luăm de bune judecățile celorlalți – și cât de bine se potrivește asta în lumea Facebook-ului!!! Totul e minunat, numai că exact părțile care sunt cel mai bine construite nu sunt ale celor care semnează textul de la Teatrul Mic. Și exact bucățile care scârțăie, care par cusute cu ață albă ca să vorbească despre realitățile noastre românești, despre luptele noastre de zi și noapte, majoritatea date pe rețelele de socializare, exact aceste bucăți sunt cele scrise de cei doi „scenariști”.

Dacă depășim însă povestea plagiatului și discutăm despre spectacolul pe care îl puteți vedea pe scena de la ArCuB (producție a Teatrului Mic), atunci lucrurile stau puțin diferit. De aceea mi se și pare extrem de ciudat și lipsit de sens faptul că cei doi autori au făcut această alegere bizară… Pentru că spectacolul este – cu excepția tocmai a bucăților în care prea se bagă degetele în ochi cu criticile la adresa societății românești și se alunecă pe alocuri fix în rețeta teatrului social – un spectacol puternic și bine susținut la nivel de interpretare.

Gelu Colceag creează un spectacol coerent, cu un ritm bun, cu tensiunea bine gradată. Într-o săliță plină cu cutii în care par să se afle toate dosarele lumii, cei 12 jurați se adună la o masă să dea verdictul. Fiecare dintre partituri le prilejuiește actorilor momente interesante și fiecare dintre ei, fără excepție, creează mici universuri umane, nu doar tipologii schematice.

Doru Ana creează unul dintre cele mai puternice personaje în care l-am văzut în ultimii ani pe scenă. E nuanțat, are umor, are emoție, iar personajul lui, taximetristul, e poate cel mai credibil din spectacol (deși câteva trepte în minus în monologul din final – mă refer la text – n-ar fi decât în beneficiul personajului). La fel de credibilă este și Manuela Hărăbor în rolul vedetei TV – care reușește o caracterizare ironică a rămășițelor presei în România. Stranietatea lui Andrei Seușan se potrivește mănușă cu antreprenorul care face avere din afaceri cu… cimitirul, iar Tudor Aaron Istodor mizează și el tot pe o formă de mister, care e foarte potrivit în context.

În ceea ce privește accentul idiș folosit în spectacol de unul dintre personaje, probabil cu scopul de a vorbi subtil tot despre discriminare, e unul dintre evidentele puncte discutabile ale producției. De ce? În primul rând pentru că e doar o formă clișeistică de a amprenta o populație, chit că scopul dorit e tocmai ironizarea antisemitismului.

Alexandru Voicu în rolul medicului construiește un personaj cel puțin corect, cu interesante subtilități și accente care surprind, din nou, o realitate a medicinei zilelor noastre, care se luptă să-și schimbe imaginea. Dana Dembinski Medeleanu surprinde cu precizie un anume profil al patroanei românce, bine intrat în mentalul colectiv… Gabriela Iacob e mai degrabă corectă în rolul educatoarei, fără să țintească o construcție mai complexă. Iar Ilinca Manolache în rolul arhitectei surprinde mai degrabă un profil care-i e la îndemână, femeia revoltată din societatea românească actuală, care vede totul cu ochi critic și nu visează decât să emigreze…

Vlad Corbeanu în rolul actorului punctează tot la nivelul corectitudinii o mulțime de frustrări pe care acest mediu le naște, iar conflictul dintre el și taximetristul pentru care actoria nu e o meserie e bine gradat, pentru că scoate la iveală o realitate pe care noi, cei închiși în turnul nostru de fildeș o ignorăm adesea… Iar Vlad Logigan, în rolul inginerului care este de fapt elementul declanșator în tot acest mecanism care va duce la un final (im)previzibil reușește o creație de mare finețe, se strecoară elegant printre sinuozitățile rolului, știe să manipuleze și să creeze emoție.

Una peste alta, spectacolul Teatrului Mic e o construcție care se susține… păcat doar că baza este șubredă. Acestea fiind spuse și pentru că revista Amfiteatru a creat un sistem prin care acordă stele spectacolului, de data aceasta consider că e necesară o precizare. Dacă spectacolul nu s-ar fi construit pe o formă de plagiat, i-aș fi acordat 4 stele (ceea ce s-ar traduce prin Merită văzut) Însă… faptul în sine nu poate fi ignorat, așadar, am să aleg să nu dau nicio stea în acest context.

Teatrul Mic

„Vinovat. Nevinovat” de Gelu Colceag și Vlad Corbeanu

Regia artistică: Gelu Colceag

Asistent regie: Vlad Corbeanu

Scenografia: Ioana Pashca

Asistent scenografie: Diana Moțea

Producător delegat: Alois Chiriță

Distribuție:

Profesorul – Tudor Aaron Istodor / Marin Grigore

Muncitorul – Marin Grigore / Cuzin Toma

Patroana – Dana Dembinski Medeleanu / Mihaela Rădescu

Inginerul – Vlad Logigan

Medicul – Alexandru Voicu / Andrei Seuşan

Antreprenorul – Andrei Seușan / Viorel Cojanu

Actorul – Vlad Corbeanu

Educatoarea – Valentina Popa / Gabriela Iacob

Vedeta TV – Manuela Hărăbor / Ruxandra Enescu

Poștașul – Vitalie Bantaș

Taximetristul – Doru Ana / Ovidiu Niculescu

Arhitecta – Irina Velcescu / Ilinca Manolache

Aprodul – Petre Moraru / Viorel Cojanu

Foto: Bogdan Catargiu