„Cortina”, acesta a fost, se pare, utimul cuvânt spus de Rabelais! Spectacolul vieții se încheia și, resemnat, el îi accepta finalul. Cortina! Ea cade și marchează sfârșitul…
Pentru actori de câte ori nu s-a coborât „cortina” pentru a se ridica apoi, lasând loc liber aplauzelor! Cortina, la teatru, cade pentru a marca o încheiere căreia îi succede o… „reiînviere”. Mâine vom juca din nou! Însă, în ciuda acestei obișnuințe, și pentru ei cortina poate cădea o ultimă dată, iar noi, supraviețuitorii, îi resimțim atunci caracterul definitiv! Dar, totodată, devenim responsabili pentru a-i conserva memoria noastră de spectatorii care am fost! Memorie pasageră, dar memorie vie, nu depusă pe peliculă sau înscrisă în hârtii: memorie de martori!
Aș spune, la dispariția lui Carmen Galin, „La revedere, Shen-Te!”, căci acolo, în spectacolul lui Andrei Șerban de la Piatra Neamț, „Omul cel bun din Sîciuan”, o descopeream evoluând cu o precizie unică pe oglinda platoului ce evoca teatrul Nô imaginat de Lucu Andreescu. Port în mine fotogramele gesturilor, suplețea deplasărilor, tandrețea surâsului, lumina vorbelor! Descopeream o actriță care apoi, grație unei măști, devenea contrariul său, teribilul unchi Sui-Ta imaginat de tânăra beneficiară a darului primit de la triada de zei în trecere prin Sîciuan. Când, acum multă vreme, am fost în orașul chinez, m-am gândit la Brecht, dar și la reprezentația de la Piatra Neamț, la Carmen Galin și la Mitică Popescu. Carmen a fost prima Shen-Te! De neuitat!
Revelația unui actor depune o pecete indelebilă pe spectatorul sedus! El descoperă o identitate „dublă” ce asociază ficțiunea textului și realul personal! Întâi am întâlnit-o pe Shen-Te și apoi pe Carmen, căci cât îmi place să devin apropiat actorilor a căror aură provine nu doar din joc, ci și din ce intuim dincolo de el! O ființă care se manifestă pe scenă și seduce prin ceea ce poartă cu sine… Pe Carmen, atunci, în tinerețe, am întâlnit-o grație lui Andrei Șerban și, ca pe el, m-a captivat surâsul ei de tânără fată uimită de viață! Fără niciun abuz de teatralitate, ea, alături, lângă noi, părea și era Shen-Te, această incarnare „laică” a sacrului cotidian. E ceea ce zeii au intuit în ea și actrița o confirmă.
Apoi viața, exilul ne-au îndepărtat! Nu i-am văzut filmele, nici viața nu i-am știut-o! O întrerupere, dar care nu însemna o uitare… Shen-Te/Carmen supraviețuia!
Charlotta Ivanovna la TNB…
Din primul act, am regăsit-o în actul IV al piesei pe care o jucăm cu toții… În „Livada de vișini”, spectacolul lui Andrei Șerban la Naționalul din București, juca Charlotta! Câtă plăcere ludică, câtă surprindere și exactitate în expresia acestei ființe venite dintr-o familie de circari și aciuată alături de stăpânii celebrei grădini! O caligrafie fără ezitare, o linie dansantă și colorată, iată ce prezenta Carmen ca nicio altă Charlotta! Ea rămâne cea mai reușită Charlotta din cariera mea de admirator al Livezilor din lume!
Și atunci, și acum mă gândesc că uneori iubim actorii și în măsura în care îi asociem unei familii împărțite între țări și generații. Familie imaginară! Carmen a fost „înrudită” cu o mare actriță italiana, actriță-fetiș a lui Giorgio Strehler, Giulia Lazzarini, căci ambele pe scenă asociau precizie și lejeritate. Giulia a fost cel mai împlinit Ariel, splendidul spirit al aerului din „Furtuna”de la Piccolo. Carmen l-ar fi putut juca. Aceasta încheiere i-a lipsit! Cât o regret! De ce Șerban n-a montat pentru ea Furtuna?
După un spectacol la Național, am plecat din sală și apoi am văzut-o pe Carmen în cabina sa, la ultima sa reprezentație! Decisese să abandoneze teatrul! Nu ne-am spus nimic. Ea, în fața oglinzii, se demachia concentrată ca un actor japonez înainte de a intra în scenă, nu de a o părăsi! Muțenia aceea îmi răsună și azi în inimă. Rezonanță definitivă, ecou de despărțire. Era ultima seară a lui Carmen în teatru. O primă moarte!
Apoi, din întâmplare, câțiva ani mai târziu am revăzut-o la o masă de restaurant cu soțul ei, care îi impusese acest abandon. Nu-și vorbeau. Două singurătăți. Păreau că se plictisesc în comun. De ce a părăsit teatrul? Din oboseala de joc sau din supunere de soție? Carmen a dezertat! Dar ea nu era Greta Garbo… nu o actriță mitologică, o figură emblematică, ci o actriță jucăușă, naivă ca Giulietta Masina din „La Strada”, capodopera lui Fellini. Absentă, umbra Gretei Garbo s-a extins, în timp ce, prin absență, surâsul lui Carmen s-a stins! Îl regăsesc pe fotografiile vechi…
Genet spunea despre actorul de teatru: „Apare, strălucește și moare”. O stea căzătoare, a cărei traiectorie am urmărit-o pe cer. Dar nu uit uimirea și de aceea pe Carmen o revăd cu ochii minții și, ca într-un joc de umbre încă nedispărute, mi-o amintesc!
