Comediile lui Cehov şi tristeţea lor copleşitoare! Dramele inactivităţii, lenea molipsitoare care deprimă şi exacerbează sentimentele, imposibilitatea de adaptare la o lume care se schimbă galopant, acea încremenire în faţa istoriei, acea laşitate unanimă, acea pasiune formidabilă demnă de cauze mai bune, acea fascinaţie a unor personaje care suferă şi nu ştiu de ce – universul personajelor cehoviene gravitează în această supă de contradicţii, dreasă cu puţin absurd şi presărată cu un umor sofisticat ca al unui copil inconştient de cruzimea râsului său în faţa durerii altuia. Suflete de copii captive în minţi complicate şi trupuri lenevinde – aceştia sunt oamenii lui Cehov.

În spectacolul „Unchiul Vanea” semnat de Rimas Tuminas la Teatrul Vahtnagov din Moscova convenţia conduce receptarea către o teatralitate voită, declarată, în care personajele descriu forma, o delimitează, pentru ca apoi să îi depăşească dintr-un preaplin conturul. Într-un spaţiu înrămat, parcă, în care doar câteva elemente funcţionale de decor sprijină acţiunile, cu un fundal dominat de un leu de mucava, lumea de la moşia unde Serebreakov a perturbat mersul vieţii e compusă din note muzicale. Un univers sonor constant, cu acorduri de tango şi de romanţe vechi, un aer greu în care plutesc sonoriăţile acute sau grave, sentimente dictate, parcă de notele muzicale şi un ritm dictat ca de un metronom-artist. Coloana sonoră compusă de Faustas Latenas este naratorul omniscient, un personaj cu drepturi depline care dă un rost întregului demers scenic.

Vanea (Sergey Makovetskiy) e lucid şi a depus armele. Îşi povesteşte ca pentru sine, oricui se află în preajmă, fără a dialoga, ci destăinuindu-se fără să îi pese, viaţa ratată şi are o acceptare solară a neputinţelor sale. E foarte blând şi dezarmat. Un eşec întrupat, care încearcă să supravieţuiască vorbind şi vorbind, lamentându-se fără vlagă, minţindu-se că iubeşte din lipsă de altceva mai bun, înfrânt şi micit de viaţă.

Astrov (Artur Ivanov) e înrăit de viaţă; un bărbat brutal, dominat de instinct, care s-a plictisit de oboseală şi de mizerie. Credinţa în profesie i-a dispărut, pasiunea pentru natură e doar o poveste bună de turuit audienţei, iar sentimentele refuză să îi mai pună sângele în mişcare. Doar instinctul complementat de o nepăsare aproape nobilă.

Serebreakov (Vladimir Simonov) e în putere, e sastisit de adoraţia femeilor care au gravitat mereu fermecate în jurul lui; un erudit spoit cu ceva cunoaştere, lipsit de orice utilitate sau geniu, dar cu un fel chinuit de recunoaştere pedantă a ripisei de viaţă pe care a ascuns-o în spatele unei cariere lipsite de orice glorie. Artificial în gesturi şi morgă, excesiv în egoismul său, rămâne, însă, un singur bărbat demn de a fi curtat şi iubit în această faună masculină descarnată.

Elena Andreevna (Anna Dubrovskaya) e o femeie care se vede nevoită să îşi răcească sentimentele pentru a se feri de aceste brute care îi iubesc doar frumuseţea. E rea pentru că a devenit astfel şi nu mai simte nicio simpatie, milă sau interes real pentru oameni pentru că e privită mai degrabă ca obiect estetic. E rece, crudă, feroce şi ameninţă pe oricine nu e dispusă să respecte distanţa pe care o impune.

Sonia (Eugenia Kregzhde) devine personajul pivotant al acestei lumi formale, sterile şi lipsite de afecte, tocmai pentru că e singura în care au mai rămas speranţe şi sentimente. E atât de vie, de disperată să trezească la viaţă pe oricine din jurul său; e singură şi e gata să depună şi ea armele. Dar se luptă pentru orice reacţie, pentru orice pulsiune de motivaţie trezită în ceilalţi. Încearcă să iubească şi să sufere ea pentru toţi şi să ducă mai departe o lume muribundă, prin spiritul său de sacrificiu atât de sincer, prin curajul ei şi prin determinarea de a trăi, a trăi cu adevărat, nu doar ca o umbră abandonată obişnuinţelor.

Melanjul de „firesc” şi „teatral” pe care îl reuşeşte Rimas Tuminas e copleşitor tocmai pentru că aduce pe scenă o lume ale cărei reguli se pot asimila uşor; asemănătoare cu realitatea imediată, dar cu rezolvări neaşteptate, cu reacţii inventive, cu imagini foarte pregnante şi o simbolistică lejeră, a cărei decodificare îţi oferă plăcerea de a te simţi aproape de aceste personaje reci, care nu intră în relaţie, ci doar îşi expun regretele. O Sonia cu lacrimi pe obraz plimbată pe un plug ruginit, de Vanea care îngenunchează implorând iertare, un Astrov care o seduce pe Elena Andreevna aproape siluind-o pe o masă de tâmplărie, un Serebreakov într-o cămaşă de noapte/de forţă alergând haotic ca un om cu pretenţii absurde, gesturi frânte, priviri oarbe şi o muzică ce le trăieşte pe toate.

„Unchiul Vanea” este în viziunea lui Rimas Tuminas un spectacol despre însingurare, despre vlăguirea spiritului de a fi om şi despre viaţa care se încăpăţânează să meargă mai departe într-un suflet chinuit al unei copile cu lacrimi multe şi o lume care moare în jurul ei. Sau, poate, e doar interpretarea pe care o pot da din ipostaza de spectator al filmării on-line pe care am putut să o vizionez în singurătatea impusă de realitate.

Teatrul Academic de Stat Vahtangov, Moscova

„Unchiul Vanea” de A.P. Cehov

Regia: Rimas Tuminas

Scenografia: Adomas Jacovskis

Muzica:Faustas Latenas

Lighting design: Maya Shavdatuashvili

Distribuţie:

Sergey Makovetskiy – Ivan Petrovich Voynitsky

Vladimir Simonov – Aleksandr Vladimirovich Serebreakov

Anna Dubrovskaya – Elena Andreevna

Eugenia Kregzhde – Sofia Alexandrovna (Sonya)

Liudmila Maksakova – Maria Vasilyevna Voynitskay

Artur Ivanov Mikhail – Lvovich Astrov

Yury Kraskov – Ilya Ilych Telegin

Inna Alabina – Marina Timofeevna

Sergey Epishev – Efim