Mesajul oficial pentru 27 martie, Ziua Internațională a Teatrului, este transmis în 2020 de Shahid Nadeem, cel mai important dramatug pakistanez și directorul renumitului  teatru Ajoka, profesor de dramaturgie la Ajoka Institute for Performing Arts și la Institute for Art and Culture, Lahore.

Piesele lui sunt apreciate pentru subiectele lor puternic relevante social, uneori subiecte-tabu, precum extremismul religios, violența împotriva femeilor, discriminarea minorităților, libertatea de expresie, climatul, pacea, sufismul.  Multe din textele lui vorbesc despre problemele împărțirii Asiei de Sud și despre moștenirea culturală comună a regiunii. Creația sa îmbină ingenios temele contemporane, politice și sociale, cu forme tradiționale, cu zestrea populară, producând un teatru care place și, în aceeași măsură, stimulează intelectual. Muzica face parte integrantă din spectacolele lui.

Redăm în continuare mesajul său „Teatrul ca sanctuar”, în traducerea semnată de Ozana Oancea:

„Este pentru mine o mare onoare, aceea de a scrie mesajul pentru Ziua Mondială a Teatrului, 2020. Este un sentiment de mare umilitate, dar și un gând pasionant, acela că teatrul pakistanez și însuși Pakistanul au primit recunoașterea ITI-ului, organismul teatral cel mai influent și cel mai reprezentativ al epocii noastre.

Această onoare este, în egală măsură, un omagiu adus Madeehei Gauha[1], figură iconică a teatrului și fondatoare a teatrului Ajoka[2], tovarășa mea de viață, care s-a stins în urmă cu doi ani.

Echipa Ajoka a parcurs un drum lung și dificil, literalmente din stradă până în teatru.  Sunt sigur că e povestea foarte multor trupe de teatru. Nu e niciodată ușor, nu e niciodată ferit de dureri. Întotdeauna o luptă.

Provin dintr-o țară predominant musulmană, care a trecut prin mai multe dictaturi militare, a cunoscut teribilul asalt al extremiștilor religioși și trei războaie cu India vecină, de care ne leagă mii de ani de istorie, de moștenire culturală. Astăzi, trăim cu frica unui război total, cu vecinul și fratele nostru geamăn­ – a se citi: un război nuclear – deoarece ambele țări dețin de acum arme nucleare.

Spunem uneori, în glumă: „momentele proaste sunt bune pentru teatru „Nu lipsesc provocările cărora să le faci față, nici contradicțiile pe care să le prezinți, nici status quo-urile pe care să le răstorni.  Trupa mea de teatru, Ajoka, și eu însumi, mergem pe sârmă întinsă de 36 de ani, pe o sârmă foarte întinsă: ținem un echilibru între divertisment și educație, între cercetare, între deprinderea trecutului și pregătirea viitorului, între libera expresie de creație și aventuroasele confruntări cu autoritatea, între teatrul de critică socială și teatrul viabil din punct de vedere financiar, între a atinge masele și a fi în avangardă. Putem spune că un creator de teatru trebuie să fie un prestidigitator, un magician.

În Pakistan, se face o distincție clară între sacru și profan. Profanul nu lasă loc chestiunilor religioase, iar sacrul nu permite dezbaterea deschisă sau ideile novatoare.

Într-adevăr, establishmentul conservator consideră că, pentru „jocurile lor sacre”, arta și cultura se află în afara granițelor.  Astfel, terenul de joc al artiștilor a fost asemenea unei curse cu obstacole. A fost nevoie mai întâi ca ei să demonstreze că sunt buni musulmani, cetățeni cu respect față de lege, să încerce să instaleze ideea că dansul, muzica, teatrul sunt „autorizate” în interiorul Islamului.  În fine, am descoperit o sub-cultură care avea, potențial, capacitatea de a aduce sacrul și profanul împreună, pe aceeași scenă.

În timpul regimului militar din Pakistan, în anii 1980, un grup de tineri artiști, care au sfidat dictatura prin teatru de disidență, social, curajos politic, au înființat Ajoka.  Ei au descoperit că sentimentele și frica lor, au fost uimitor de bine surprinse de un bard sufit[3], care a trăit în urmă cu aproximativ 300 de ani.  Era vorba despre marele poet Bulleh Shah[4].

Ajoka a descoperit că, prin intermediul poeziei lui, el putea face declarații politice explozive, care sfidau autoritatea politică, coruptă, și establishmentul religios sectar. Autoritățile ne-ar fi putut interzice sau surghiuni pe noi, dar nu și pe un poet sufit venerat și popular, ca Bulleh Shah. Am descoperit că viața lui a fost la fel de dramatică și de radicală ca poezia lui, care i-a adus fatwa-uri și surghiunirea pe viață. Am scris atunci Bulha, „o piesă de teatru despre viața și lupta lui Bulleh Shah. Bulha, cum îl numesc, afectuos, oamenii din Asia de Sud, provine dintr-o tradiție de poeți sufi din Penjab, care, prin poezia și prin practica lor, sfidau, neînfricați, autoritatea împăraților și a clericilor demagogi.

Scriau în limba populară, conform cu aspirațiile maselor. În muzică și în dans, au găsit mijloacele de a realiza o asociere directă între om și divinitate, ocolind disprețuitor intermediarii religioși care îi exploatau. Au sfidat diviziunile între sexe și clase și au privit planeta cu uluire, ca pe o manifestare a Atotputernicului. Arts Council-ul din Lahore a respins scenariul, pe motiv că nu era vorba despre o piesă de teatru, ci de o simplă biografie.  Între timp, datorită faptului că piesa se juca într-un alt loc, la Goethe-Institut, publicul a văzut, a înțeles și a apreciat simbolismul vieții și poeziei poetului poporului.

S-au identificat total cu viața lui și cu epoca lui și au deslușit paralele cu propria lor viață și cu timpul vieții lor.

În ziua aceea, în 2001, s-a născut un nou tip de teatru. Muzica devoțională Qawwali[5], dansul sufi Dhamal[6] și chiar și recitarea poeziei inspiraționale, cântecul meditativ Zikir[7], au devenit elemente ale spectacolului. Un grup de shikși[8],, care se aflau în oraș pentru a asista la o conferință Punjabi, au fost să vadă spectacolul, iar la final au năvălit pe scenă, plângând și îmbrățișându-i pe actori. Pentru prima oară de la împărțirea Indiei, în 1947[9], care a antrenat și divizarea Punjabului prin liniile comune, se aflau pe scenă, împreună cu locuitori musulmani din Punjab. Pe Bulleh Shah îl îndrăgeau și ei, la fel de mult ca musulmanii din Punjab, căci sufiștii transcend separațiile religioase sau comunitare.

Această premieră memorabilă a fost urmată de odiseea indiană a lui Bulleh Shah. După un turneu inedit în partea indiană a Punjabului, „Bulha” s-a jucat peste tot în India. Chiar și în momentele de tensiune cele mai grave dintre cele două țări și chiar și în locuri unde oamenii nu știau niciun cuvânt în limba punjabi, publicul aprecia fiecare moment al piesei. Pe măsură ce porțile dialogului politic și ale diplomației se închideau, ușile sălilor de teatru și inima publicului indian rămâneau larg deschise. În timpul turneului trupei Ajoka în Pendjabul indian, în 2004, după o reprezentație foarte călduros primită de un public rural de câteva mii de persoane, un bătrân a venit, împreună cu un băiețel, să-l vadă pe actorul care jucase rolul marelui sufit. „Nepotul meu e foarte bolnav, ați putea, vă rog, să îl binecuvântați „. Actorul, surprins, a spus: „Babaji[10], eu nu sunt Bulleh Shah, sunt doar un actor care joacă acest rol. Bătrânul a început să plângă și a spus: „Vă rog, binecuvântați-l pe nepoțelul meu, sunt sigur că se va însănătoși dacă o veți face”. I-am propus actorului să îndeplinească dorința bătrânului. Actorul l-a binecuvântat pe băiat, iar bătrânul a fost mulțumit. Înainte de a pleca, a spus : „Fiule, tu nu ești un actor, ești Bulleh Shah, reîncarnat, avatarul lui[11].” Brusc, ni s-a revelat un nou concept de joc teatral, acela în care actorul devine reîncarnarea personajului pe care îl întruchipează.

De-a lungul celor 18 ani de turnee cu Bulha,  „am constatat o reacție similară din partea unei părți a publicului, aparent neinițiată, pentru care spectacolul nu este doar o experiență distractivă sau o stimulare intelectuală, ci o întâlnire spirituală emoționantă. Și într-adevăr, actorul care-l juca pe maestrul sufit Bulleh Shah a fost într-atât de profund influențat de experiență, încât a devenit el însuși poet sufit și a publicat, de atunci și până acum, două volume de poeme.

Actorii care au participat la producție s-au împărtășit și ei, de la bun început; spiritul lui Bulleh Shah este printre ei, scena pare să fi fost ridicată la un nivel superior.

Un erudit indian și-a denumit o scriere despre spectacol astfel: „Când teatrul devine sanctuar”.

Eu sunt laic, iar interesul meu pentru sufism este, în primul rând, cultural.

Mă interesează, mai ales, aspectele performative și artistice ale poeților sufiți din Pendjab, dar publicul meu, care nu este în mod obligatoriu extremist sau bigot, se poate întâmpla să aibă credințe religioase sincere. Explorarea unor povești ca aceea a lui Bulleh Shah – și sunt atâtea, în toate culturile – poate deveni o punte între noi, creatori de teatru și public anonim, dar entuziast. Împreună, putem descoperi dimensiunile spirituale ale teatrului și putem construi punți de legătură între trecut și prezent, înspre un viitor care reprezintă destinația tuturor comunităților; credincioși și necredincioși, actori și bătrănei și nepoții lor.

Motivul pentru care vă împărtășesc povestea lui Bulleh Shah și explorarea noastră a unui tip de teatru sufit este că, atunci când ne producem pe scenă, ne lăsăm purtați de o filosofie a teatrului, de rolul de precursori ai schimbării sociale și că, făcând aceasta, lăsăm o mare parte a maselor în urmă. Atunci când ne angajăm contra provocărilor prezentului, ne privăm de posibilitatea unei experiențe spirituale profund emoționante pe care ar putea-o oferi teatrul. În lumea de azi, în care sectarismul, ura și violența escaladează din nou, națiile par a se opune unele altora, credincioșii se războiesc cu alți credincioși, comunitățile revarsă ură asupra altor comunități…și în acest timp, copiii mor de malnutriție, mamele mor la naștere din lipsa îngrijirilor medicale prompte, iar ideologiile dușmăniei înfloresc.  Planeta noastră e cufundată din ce în ce mai adânc într-o catastrofă climatică și răsună galopul celor patru călăreți ai  Apocalipsei [12]..

Trebuie să ne reconstruim forța spirituală, trebuie să combatem apatia, letargia, pesimismul, cupiditatea, disprețul față de lumea în care trăim, față de planeta pe care trăim. Teatrul are un rol, un rol nobil, acela de a dinamiza și a mobiliza umanitatea să se înalțe din coborârea spre abis. Teatrul poate ridica scena, spațiul reprezentației, făcându-l să devină sacru.

În Asia de Sud, artiștii ating printr-o plecăciune suprafața scenei, înainte de a pune piciorul pe ea ; o tradiție străveche în care se împletesc spiritualul și culturalul. E timpul să regăsim această relație simbiotică între artist și public, între trecut și viitor. Creația teatrală poate fi un act sacru, actorii pot deveni cu adevărat avataruri ale rolurilor pe care le joacă. Teatrul ridică arta jocului la un nivel spiritual superior. Teatrul are potențialul de a deveni un sancutar, iar sanctuarul un spațiu al reprezentației.”

[1] Madeeha Gauhar (1956-2018): directoare de teatru, actriță, feministă și fondatoare a teatrului Ajoka. Cu un master în teatru de la Royal Holloway College, Londrea, a primit Medalia de distincție a guvernului pakistanez și Premiul Prințului Claus al Tărilor de Jos.

[2] Teatrul Ajoka: Creat în 1984, cuvântul Ajoka însemnă „contemporan” în punjabi. Repertoriul să cuprinde piese pe teme precum toleranța religioază, pacea, violența sexistă, drepturile omului.

[3] Sufism: tradiție mistică islamică prin care se încearcă găsirea adevărului iubirii divine prin experiența personală directă a lui Dumnezeu, devenită populară datorită faptului că predică înfrățirea  universală și a opoziției pe care o manifestă față de aplicarea doctrinară rigidă a învățăturilor religioase. Poezia sufită, redată în principal cu ajutorul muzicii, exprimă, cu ajutorul metaforelor iubirii profane, uniunea în planul mistic.

[4] Bulleh Shah (1680-1757):  Poet sufit influent din Pendjab, care a scris despre subiecte filosofice complexe într-un limbaj accesibil. A criticat cu severitate ortodoxia religioasă a elitelor conducătoare. A fost expulzat din orașul Kasur, acuzat de erezie și i s-a refuzat înmormântarea într-un cimitir al orașului. A fost iubit de cânăreții de muzică devoțională și de rapsozii populari și admirat dincolo de orice clivaje religioase.

[5] Qawwali: La origine, poezia sufită devoțională, prezentată de grupuri de cântăreți (Qawwali), a fost interpretată în sanctuarele sufite, conducând auditorii la o stare de extaz.

[6] Dhammal: Dans extatic în sanctuarele sufite, în general pe ritmuri de tobe.

[7] Zikir: Cântec ritmic devoțional, recitare de rugăciuni, realizarea iluminării spirituale.

[8] Sikhși: Adepți ai credinței șikh, fondată de Guru Nanak în Punjab, în secolul al XV-lea.

[9] Statul musulman al Pakistanului a fost smuls Indiei în 1947, pe fundalul unui carnagiu comunitar fără precedent și a unei migrății masive a populației.

[10] Babaji: Expresie de respect în fața unui vârstnic.

[11] Avatar: În cultura hindusă, reîncarnarea sau manifestarea pe pământ a unui învățător divin.

[12] Cei patru călăreți ai Apocalipsei sunt descriși în ultima carte a Noului Testament, Revelația lui Iisus Hristos, după Ioan de Patmis. În majoritatea povestirilor, cei patru călăreți sunt considerați a simboliza victoria, războiul, foametea și moartea.