Tare aș vrea să aflu ce părere ar avea înfocatele feministe din ziua de azi, criticițele și regizoarele care se dau de ceasul morții pentru egala repartizare pe sexe a nominalizărilor și premiilor, care si dă-i, si luptă! pentru tot felul de cauze inepte (cel mai recent exemplu l-am găsit într-o cronică publicată în, altminteri, respectabila revistă Dilema veche), dacă un autor de literatură dramatică ar scrie o piesă precum Îmblânzirea scorpiei. Și ar trimite-o, de pildă, la concursul Piesa anului. Iar dacă scrierea ar fi și premiată, se sparie mintea ce ar urma după. Armaghedon, Sfârșitul lumii, proteste… 

Shakespeare a făcut-o, și uite așa Îmblânzirea… a apărut in Folio  în 1623, iar în 1631 s-a ivit întâiul Quarto. Așa ne înștiințează în excelenta lui monografie Shakespeare Haig Acterian. Care ne mai reamintește și detaliul că ar fi vorba despre o refacere a unei farse cu același titlu, jucată cu mult succes înainte de 1594, dată la care a fost reprezentată versiunea shakespeareană. Tot Haig observa că “e prima oară când dramaturgul prezintă două caractere complet zugrăvite, un contrast dramatic evoluând între două temperamente dinamice în cursul unor scene vii, fanteziste, neașteptate”. Mai rețin și observația că accentul cade pe Petruchio, însă, cu toate acestea, “Katharina se mișcă sigură, fără ajutorul sforilor nevăzute ale autorului… un suflet se încheagă în dramă din gesturi netrădate de replici, din gesturi ascunse între replici…”. 

Mult mai aproape de zilele noastre,  Andrzej Žurowski face observația că femeia îndărătnică “intră în acțiunea comediei  ca o tânără rea, cicălitoare, sălbatică din cale-afară”. De ce e Catarina astfel? Exegetul polonez avansează ideea că respectivul comportament al  Catarinei este “baza de compensare a unei tinere care tremură din lipsă de dragoste. O invidiază pe sora ei pentru adoratorii săi, la care, de altfel, nici nu s-ar uita. O invidiază, fiindcă ea nu are nici unul’’.

În această remarcă cred că se găsește ideea de la care pornește spectacolul intitulat Scorpia, pus în scenă la Teatrul Mihai Eminescu din Botoșani, de Cristian Gheorghe, în anul 2015. L-am văzut online. Nu pot să nu fac observația că, după spectacolul botoșănean, am mai avut parte doar de un singur alt spectacol, cel de la Teatrul de Comedie, din 2016, cu piesa în chestiune. Efectul gândirii corecte? Posibil Passons! 

Ideea lipsei de iubire, a dezinteresului, a respingerii Catarinei apare încă din prima scenă a spectacolului semnat regizoral de Cristian Gheorghe. În care umanitatea prețioasă, caraghioasă din Scorpia, o lume păpușărească așezată ca în niște cutii pe cele două nivele ale decorului (îl semnează Mihai Patramagiu)  e fascinată de fals pura Bianca și oripilată de sumbra Catarina. Alina Dincă-Pușcașu a înveșmântat-o în alb pe Bianca și în negru pe Catarina. Totul e scăldat în muzică rock-disco (creată – ce surpriză! – de actorul gălățean Ciprian Brașoveanu), Catarina însăși (Cristina Gheorghe) fiind o rockeriță. Un fel de Amy Winehouse. Rocker e și Petruchio (Vali Popa), iar el, odată ajuns cu ajutorul motocicletei, va pune în practică ceea ce anunțase în Prolog Duhul (Lidia Uja). Așa încât oala să își afle capacul.   

Vorbeam despre recursul la caricatură. E evident în portretizarea caraghiosului Hortensio (Ioan Crețescu), a prețiosului Lucențio (Sorin Ciofu care are mereu cu sine o păpușă, el în miniatură), a bătrânelului surd Gremio (Bogdan Muncaciu, cu amuzanta lui ureche faslă), a îndrăgostitului de sine și de coama-i cum nu se poate mai respectabilă Curtis (Alexandru Dobinciuc).  Baptista (Marius Rogojinschi) e excedat de solicitări. Vrea să scape de Catarina ca să facă un bun negoț pe seama Biancăi (Gina Pătrașcu Zamfirache).  În stilul caraghioslâcului în floare sunt desenate și Văduva (Crenola Muncaciu), și Fata (Alexandra Vicol). Toți trăiesc în țarcul discotecii. Delimitat de elemente metalice. Aici ajung mesagerii normalității. Cine sunt aceștia? Petruchio, deși Vali Popa e cam, inflexibil, cam uscat în rol, și Grumio. Ca întotdeauna, foarte bun Vlad Volf. Normalitatea va fi desăvârșită la final. Când, contrar pronosticurilor, nu se va realiza catarenizarea lui Petruchio, ci… îmblânzirea Scorpiei. Mi-a plăcut mult scena dansului. Aici Vali Popa și Cristina Gheorghe comunică desăvârșit. 

Victoria Bucun a creat o coregrafie care realizează legăturile între scene. Și împlinește matricea discotecii. Care are și avantaje (un anume dinamism), și minusuri.  Vorbitul pe tonuri înalte care nu prea a permis acordul fin.     

Teatrul “Mihai  Eminescu” din Botoșani

SCORPIA – după ÎMBLÂNZIREA SCORPIEI de William Shakespeare

Regia: Cristian Gheorghe

Decor: Mihai Pastramagiu 

Costume: Alina Dincă- Pușcașu

Muzica: Ciprian Brașoveanu

Coregrafia: Victoria Bucun

Distribuția:

PETRUCHIO / VAGABONDUL – Vali Popa

CATARINA – Cristina Gheorghe

BAPTISTA – Marius Rogojinschi

HORTENSIO – Ioan Crețescu

LUCENȚIO – Sorin Ciofu

GREMIO – Bogdan Muncaciu

BIANCA – Gina Pătrașcu Zamfirache

DUHUL – Lidia Uja

GRUMIO – Vlad Volf

CURTIS – Alexandru Dobinciuc

VADUVA – Crenola Muncaciu

FATA – Alexandra Vicol

Data difuzăriii online – 22 martie 2020