Se numesc Anna, Nuzza și Bettina. Aparțin de pătura de jos a societății. În timpul zilei tricotează, iar noaptea își oferă trupurile în schimbul unei mici sume de bani, pentru a avea grijă de orfanul care trăiește cu ele. Este fiul Luciei, colega lor de prostituție, care a murit la naștere, după ce fusese bătută la sânge de iubitul ei. În urma acestui act de violență, fiul Arturo are mari probleme de comportament, aflându-se într-o stare de excitare excesivă. În fiecare seară se duce la fereastră pentru a vedea cum trece fanfara și visează să devină toboșar. E singura clipă de liniște.
Misericordiase numește noul spectacol scris și pus în scenă de Emma Dante la Piccolo Teatro Grassi din Milano. Am avut norocul să îl văd în 16 februarie, când lumea era încă în ordine. Cu această producție, regizoarea siciliană se întoarce la universul ei emoțional și lingvistic. Teatrul lui Emma Dante traduce comportamentul și suferința de zi cu zi într-un limbaj expresiv, dramatic și, în același timp, simplu. Însă limbaj nu înseamnă numai comunicare verbală – producătoarea de teatru din Palermo lucrează și cu idiomuri proprii, dezvoltate din dialecte ale diferitelor regiuni italiene –, ci și mijloace de exprimare corporale ieșite din comun. Nu este de mirare astfel că dansatorul Simone Zambelli se dovedește a fi o distribuție ideală pentru rolul băiatului.
Foto © Masiar Pasquali
Scenografia (Mauro Colliva) este minimalistă. La început, cele trei femei sunt așezate pe tot atâtea scaune. Tricotează, sunt înconjurate de coșuri pline cu suluri de lână și alte obiecte. Ritmul este frenetic încă din prima clipă. Clinchetul andrelelor creează o muzică aparte, fascinantă. În mijlocul lor se află o ființă cu corpul unui bărbat, dar cu aspectul și comportamentul unui copil. Îmbrăcat numai cu un pampers, masculul este incapabil să stea nemișcat și să-și controleze mișcările, se rotește aproape încontinuu în jurul axei proprii. Rând pe rând femeile se ridică, se apropie de rampă și încep să se certe. Insultele strigate în dialectul regiunilor Puglia și Sicilia sunt de asemenea rostite într-un ritm special.
Spectacolul Emmei Dante vorbește despre fragilitatea persoanelor de sex feminin, despre singurătatea lor, despre familia ca loc al violenței. Năucitoare este scena în care femeile (casnice) se transformă, la vedere, în prostituate. Astfel de momente copleșitoare alternează cu scene de poezie pură, ca de exemplu cea în care cele trei „mame” se joacă cu „copilul” sau încearcă să-l facă să adoarmă. Italia Carroccio (Bettina), Manuela Lo Sicco (Nuzza) și Leonarda Saffi (Anna) dau dovadă de o prestație greu de descris în cuvinte. Rămân însă în memorie, mai ales, adevăratele piruete de dans ale lui Simone Zambelli.
Dar trio-ul feminin își dorește o viață mai bună pentru „odrasla” lor. Arturo este lăsat astfel, în final, să plece, asemenea lui Pinocchio, în lumea cea mare. Va duce cu el o valiză mică, în care își pune o păpușă și o pernă brodată de răposata lui mamă. În notele regizoarei din excelentul caiet program putem citi povestea tatălui violent: „Era uscat ca o hamsie, iar radioul se auzea într-una. Lucia își adora iubitul! Era un tâmplar care venea acasă numai joia. Deținea un gater în care se produceau lăzi de fructe. Câștiga bine, dar purta o șapcă ponosită și mănuși găurite. Îl numeau Geppetto. O lovea necontenit pe Lucia. Arturo s-a născut din pădurea tatălui său, iar Lucia a murit la două ore după nașterea lui. În ciuda infernului trăit, bucata de lemn îngrijită de trei mame reușește să devină un copil.”
Foto © Masiar Pasquali
Ideea spectacolului s-a născut într-o sală de spital, în care, în timp ce vestita regizoare își aștepta rândul pentru un control al fiului său adoptiv, a observat un copil autist ce se mișca alături fără întrerupere. Cu toate acestea, bucuria pe care o emana au frapat-o puternic pe Emma Dante. În pofida titlului, noua sa lucrare nu vorbește despre milă, ci despre umanitate și speranță. Misericordiasurprinde, provoacă durere și tristețe, dă naștere unor zâmbete, dar mai ales emoționează profund. Intenția spectacolului care durează numai șaizeci de minute este să implice ulterior publicul, care este îndemnat să reflecteze la ceea ce se întâmplă în „interiorul uman întunecat ce are legătură cu ceva înspăimântător”.
