Drumul paradoxurilor este drumul adevărului. Ca să testezi realitatea, trebuie s-o vezi pe sârmă. Când adevărurile devin acrobaţi, abia atunci putem judeca, putem crede că modelăm absolutul după bunul plac. Redevenim zeii neiertători și sfidăm tăcerea morții crezând c-o putem influența, că-i putem întinde o cursă. Dar cine cui întinde cursa? Câți dintre noi nu am dansat în contratimp cu moartea? De câte ori nu ne-am înșelat?

Actorii trupei RAMPA aduc pe scena improvizată a fostului service RATB textul lui IstvánÖrkény, Expoziția de trandafiri, o comedie neagră, căreia nu i-au ratat nicio valență, ci, din contră, au făcut din romanul scriitorului maghiar un document viu, recalibrat pe judecățile și preconcepțiile de azi, acestea nemuritoare și mereu altele în contrast cu, ei bine, fragilitatea ființei umane. ​​EXPOZIȚIA / RAMPA VS. ORKENY este un spectacol despre cum noi toți îi suntem datori vieții cu o moarte, despre cum viața își ascute râsul, punându-ne la încercare răbdarea, despre cum moartea nu-și poate renega nuanțele ei de senzațional, atât de vânate, de râvnite. Moartea, cu toate obsesiile și mizeriile ei, ne mai și minte, iar noi simțim ușor cum viața ne pocnește pe la cusături. Și vrem s-o filmăm, s-o documentăm, vrem acel punctum, suferința în stare pură, să arătăm lumii întregi întocmai particula nedefinită, ultima bătaie a vieții. Și ce bine că totul e însoțit de un umor atât de fin, de bine dozat, altfel peisajul ar fi devenit macabru, iar moartea ar fi rămas același tabu ca în orice altă discuție.

Aron, un regizor debutant dorește să facă un documentar despre cum se insinuează moartea, crezând că adevărul, purul adevăr se va găsi mereu în anticamera ei, că doar dacă vom ajunge să vorbim despre ea fără frică o vom putea accepta sau înțelege altfel. El vrea să facă din moarte o prezență veșnică, închisă în farmecul peliculei și, în vânătoarea lui după caracterul zguduitor al acesteia, adică senzațional, își dă seama că moartea va rămâne eternă doar prin viclenia cu care ne va urmări mereu.

Regizorul Mihai Alexandru Ion, care joacă și rolul lui Kiki, clovnul care însumează atât tristețea, cât și plictisul care se ascund în subsolul unei lumi care-și pierde machiajul, imaginează în acest spectacol o constelație a diferitelor puncte în care moartea își face loc în banalitatea vieții. Devenit o condiție aproape necesară, umorul își revendică cel mai puternic și mai plăcut rol în toată povestea, pe care o însoțește când cu fler, când cu amar. Prin această montare bine susținută și nuanțată, Mihai Alexandru Ion ne aduce aminte că, uneori, viața poate fi o dramă jucată la matineu sau o comedie închisă într-o hală, unde râsul nu este neapărat o constantă a fericirii, cât o dovadă crudă a adevărului care ustură, care se lasă furat, cosmetizat sau comercializat. A face din moarte un produs e un act de curaj, dar încercările tânărului Aron se dezarticulează pe măsură ce-și dă seama că moartea e mai rapidă decât o cameră de filmat, că până în ultima clipă e nevoie de regie, că nu întotdeauna e poetică sau blândă, ci mai ales parșivă, nemiloasă sau zeflemitoare.

Deși directorul televiziunii nu-i aprobă inițial propunerea, fiindcă moartea e un subiect de care oamenii se tem, Aron obține acceptul, fiindcă în viziunea lui moartea e o încheiere necesară despre care trebuie să vorbim, chiar dacă pentru societatea modernă a devenit un concept mitic necunoscut. Seriozitatea cu care se deschide spectacolul contrastează cu situațiile în care comicul se instalează ca la el acasă, înghițind astfel atât tragismul ideii urmărite, cât și eșecul ei. Totul se petrece într-o hală, iar de la fereastră vedem cum trec tramvaiele pe podul Basarab, un catalizator care ne spune că viața își urmează cursul firesc, că lumea de afară e lumea noastră, iar înăuntru actorii doar așază o altă ordine a lucrurilor. (Asta se întâmpla în vremea când afară încă viața se desfășura normal…)Apariția fiecărui personaj, fie că vorbim de Kiki, pentru care arta e frumusețe și compoziție, adică o producție subiectivă, fie că vorbim de văduva celui decedat prea repede, al cărei discurs grandoman este acceptat doar ca măsură de urgență, sau de Miko, draga de Miko, care e gata în orice moment să moară, doar că, din păcate, trebuie să îndure o suferință umilitoare din cauza cancerului, apoi a mamei, toate aceste personaje alcătuiesc un puzzle, sunt piesele pe care moartea le mută cu tot răsfățul după bunul ei plac.

Mihai Alexandru Ion găsește o schemă potrivită în acest context de a individualiza orice personaj în parte, de a-i întări cu fiecare apariție caracterul irepetabil. Poveștile celor trei piloni principali ai documentarului apar rând pe rând și discursul lor evoluează când progresiv, când fragmentat și, imediat ce ne obișnuim cu povestea unuia, aceasta este substituită cu următoarea, astfel încât spectacolul capătă el însuși o dimensiune cinematografică, chiar și atunci când înșiruirea scenelor se face înslow motion, spectatorii lăsându-se vrăjiți de mișcările actorilor, sau când povestea se derulează dintr-odată într-o sală paralelă, sala de spital, spațiul fiind astfel ingenios folosit. Decorul, semnat de Diana Nistor, pare că se construiește sub ochii noștri, unde întoarcem privirea mai apare un detaliu, iar actorii, prezenți pe scenă mereu, în acțiune sau în așteptare, ajută pe nevăzute la construirea altor lumi ficționale.

Cel care împletește toate aceste povești este cameramanul, în data de 5 martie interpretat cu multă carismă de Adela Bengescu, o actriță magnetică, explozivă, la fel de bună și în rolul Nuferei, în travesti, unde alături de Florin Crăciun alcătuiesc un cuplu neaoș, deocheat, cu o energie parcă infinită. Minunată și atât de bine calculată e și interpretarea Teodorei Maria Filip, în rolul lui Miko, care reușește să închidă în personajul ei o inocență care-ți dă fiori, o inocență și o blândețe imperturbabile, chiar și în fața unei tragedii. Cu aceeași forță intră în poveste și Armine Vosganian, prima dată în rolul văduvei, pe care o colorează în atâtea nuanțe, că din detestabilă devine chiar simpatică, la fel ca în rolul din final, cel al mamei lui Miko. Acestora li se adaugă Gabriel Chirilă, Marina Fluerașu și, nu în ultimul rând, Laur Drăgan, aducând, la rândul lor, interpretări sugestive și asumate.

EXPOZIȚIA / RAMPA VS. ORKENY, în regia lui Mihai Alexandru Ion, este un spectacol puternic, bogat și profund nuanțat, unde moartea devine marele absent, personajul deopotrivă temut și vânat. Nimic nu ar mai fi rămas de zis dacă scenele ar fi fost mai condensate, mai strânse, astfel încât parcursul fiecăruia să nu se dilueze și să nu fie înghițit de povestea celuilalt. Astfel, succesiunile repetate de 3-4 ori au îndoit esența atât de bine coagulată încă de la început, iar finalul s-a făcut simțit ceva mai devreme decât s-a lăsat așteptat, odată ce Kiki a închis ochii și a adormit somnul cel lung, lung ca o moarte, un somn pe care l-a dăruit artei, frumosului, adevărului…

EXPOZIȚIA / RAMPA VS. ORKENY

Regia: Mihai Alexandru Ion

Adaptarea: Mihai Alexandru Ion

Scenografia: Diana Nistor

Sunet: Mihai Alexandru Ion

Sound design: Ovidiu Savu Ioniță

Light design: Cristian Vlădescu

Voice Over: Irina Margareta Nistor

Distribuția:

Aron – Laur Drăgan

Ularik, Nufarul – Florin Crăciun

Vaduva, Mama – Armine Vosganian

Kiki – Mihai Alexandru Ion

Doctorul– Gabriel Chirilă

Miko – Teodora Maria Filip

Nufera, Operator – Adela Bengescu

Silvia – Marina Fluerașu