Vinovăţia este un sentiment foarte personal; intim, chiar. A te simţi vinovat e o pedeapsă paralizantă, uneori. Cel care trăieşte cu remuşcarea unei vine pe care nu o poate compensa ori ispăşi e un chinuit al minţii sale, ce îl condamnă la vria remuşcărilor. Vinovatul autentic e cel aflat în cuşca strâmtă a propriei sentinţe. Dar, vinovăţia cântărită şi stabilită de ceilalţi, vinovăţia dictată de o decizie independentă de individul care a săvârşit, sau nu, o faptă este un cu totul alt concept. A fi sau a nu fi vinovat în ochii celorlalţi ţine de un sistem de dovezi interpretabile, de un întreg context pe care cel judecat nu îl mai poate controla. Vinovăţia hotărâtă de societate prin reprezentaţii săi e un joc de aparenţe, nuanţe, frânturi de adevăruri puse cap la cap, care, de multe ori, conduc la decizii irevocabile, dar nu neapărat juste.

Spectacolul „Vinovat. Nevinovat” de Gelu Colceag şi Vlad Corbeanu, în regia lui Gelu Colceag, la Teatrul Mic, este o parabolă care pune în discuţie exact acest proces de stabilire a vinovăţiei de către un grup eterogen de inşi-stereotip ai unei societăţi grăbite să eticheteze. Elefantul din cameră în orice discuţie despre acest spectacol este paternitatea îndoielnică a scenariului. Aşadar, odată ce originea poveştii despre cei doisprezece juraţi care îşi schimbă opinia şi se răzgândesc unul câte unul cu privire la vinovăţia unui suspect de crimă este de notorietate şi e uşor de atribuit lui Reginald Rose, autorul scenariului din 1957, nu poate fi vorba despre o încercare de plagiat. Dacă despre filmul de acum mai bine de jumătate de secol semnat de Sidney Lumet ar putea şti doar câţiva cinefili, „12” al lui Nikita Mihalkov din mai recentul 2007, nominalizat la Oscar pentru Cel mai bun Film străin, e greu de crezut că nu îşi are o notorietate considerabilă. Motivul omiterii sursei de inspiraţie poate ţine de iţe extra-estetice şi poate avea raţiuni care depăşeşsc sfera de comentariu strict artisitic. Pentru a depăşi momentul lecturii afişului, se poate pune un asterisc în dreptul autorului *„după un scenariu de Reginald Rose” şi se poate continua de aici.

Povestea cunoscută este adaptată pentru a corespunde unor teme actuale şi cvasi-locale. Inserturile cusute cu aţă groasă şi ac de plăpumi se decupează foarte strident din cursul poveştii. Trimiterile la problemele noastre de zi cu zi, multele discuţii despre beteşugurile societăţii contemporane, replicile-stereotip care încadrează fiecare personaj în căsuţa lui strâmtă şi îi restrâng rolul reprezentarea dedicată a unei categorii sociale, această segregare foarte ostentativă şi clişeele care sunt presărate în ploaie, din belşug, peste pretextul original par foarte artificiale şi uşor forţate. Momentul în care sunt aduse în scenă pancarte cu mesaje de la proteste şi mitinguri este unul dintre cele mai elocvente exemple de forţare a contextului de dragul unui deget adânc înfipt în ochii spectatorilor; expresia „pus cu mâna” îl defineşte cel mai clar. De ce e nevoie de  remarci „out of nowhere” şi gratuite pentru a vorbi în limbajele de lemn contemporane pentru a ne arăta viciile arhi-cunoscute ale societăţii într-un mod expozitiv şi altoit pe o structură care nu acceptă grefa? Stângăciile din scenariu sunt vizibile, iar singurul mare plus al rescrierii poveştii îl preprezintă finalul. Modificarea dramatică a deznodământului recuperează tot ce se pierde pe parcurs. Ghilotina de tăcere care cade în tulimele secunde e salvarea deus ex-machinaa întregului demers scenic. Un „prea târziu” parcă murmurat la unison de toate respiraţiile care se opresc în sală, care conferă un sens profund, trist şi definitiv. Finalul spectacolului e marele merit al acestei montări. Pleci acasă cu sentimentul de vinovăţie pentru toate nimicurile pe care le discutăm şi le rumegăm în detrimentul deciziilor vitale. Pleci acasă simţind o dată în plus că timpul nu are răbdare pentru alinturile noastre şi falsele noastre probleme. În acest final-sentinţă stă toată încărcătura spectacolului.

Meritul actorilor este acela de a juca într-un limbaj comun. Gelu Colceag a făcut în aşa fel încât întreaga trupă să funcţioneze armonios. Nu există deraiaje, epatări personale, exagerări crispante. Fiecare îşi conduce personajul cu multă asumare, cu gând concentrat, iar ascultarea partenerilor devine esenţială într-un context în care în cea mai mare parte a timpului petrecut pe scenă trebuie să participi la alcătuirea unui tablou echilibrat de ascultări şi luări individuale de poziţie. Personalităţile artistice se întâlnesc pe scenă într-un armistiţiu al egoismelor. Nu e uşor să împaci douăsprezece prezenţe scenice carismatice şi să poţi alterna focusul alternativ, în funcţie de necesitatea în economia poveştii. Iar acest lucru se întâmplă cu prisosinţă, cu măsură şi mult echilibru ce pare foarte stabil. Există două personaje care se desprind voit preţ de câte un monolog – Inginerul (Vlad Logigan) şi Taximetristul (Ovidiu Niculescu). Pe rând poveştile lor bine plasate la începutul şi spre finalul acţiunii oferă prilejul unor recitaluri personale susţinute de un gând interior dens. Vlad Logigan are puterea de a răsturna o lume, e foarte autentic, sincer în naturaleţea sa artistică, aduce emoţie şi forţă cu credinţă în acele prerogative ale unui „spirit of man” mai presus de aparenţe, cutume şi legi strâmbe. Ovidiu Niculescu reuşeşte să se transforme în câteva replici din omul brut, rufos, condus de instinct într-un semen pe care să îţi doreşti să îl asculţi, pentru ca apoi să îi înţelegi povestea. Emoţia pe care o degajă, sensibilitatea acestui uriaş cu statură periculoasă îşi are o poezie proprie şi într-adevăr copleşitoare.

„Vinovat. Nevinovat” este un spectacol solid, care spune o poveste cu temă pentru acasă. Plusurile şi minusurile se compensează cum rar se întâmplă pe o scenă, iar rezultatul final este unul în care eşti dispus să nu mai amendezi neajunsurile. Poate ai şi râs, nu de fiecare dată neapărat inteligent, poate te-ai şi recunoscut un pic, chiar dacă în varianta clişeu, dar cu siguranţă la final pleci cu acea apăsare a unei vine a timpului pierdut de care te ştii culpabil. Tu eşti cel care şi-a primit verdictul, iar sentinţa o vei executa în viaţa reală.

Teatrul Mic

„Vinovat. Nevinovat” de Gelu Colceag și Vlad Corbeanu

Regia artistică: Gelu Colceag

Asistent regie: Vlad Corbeanu

Scenografia: Ioana Pashca

Asistent scenografie: Diana Moțea

Producător delegat: Alois Chiriță

Distribuție:

Profesorul – Tudor Aaron Istodor / Marin Grigore

Muncitorul – Marin Grigore / Cuzin Toma

Patroana – Dana Dembinski Medeleanu / Mihaela Rădescu

Inginerul – Vlad Logigan

Medicul – Alexandru Voicu / Andrei Seuşan

Antreprenorul – Andrei Seușan / Viorel Cojanu

Actorul – Vlad Corbeanu

Educatoarea – Valentina Popa / Gabriela Iacob

Vedeta TV – Manuela Hărăbor / Ruxandra Enescu

Poștașul – Vitalie Bantaș

Taximetristul – Doru Ana / Ovidiu Niculescu

Arhitecta – Irina Velcescu / Ilinca Manolache

Aprodul – Petre Moraru / Viorel Cojanu

Foto: Bogdan Catargiu