„Când ucenicul este pregătit, maestrul va apărea” – o zicere care a făcut istorie la Hollywood şi care a fost pusă pe seama ba a lui Buddha, ba a lui Lao Tzu, dar care îşi are originile, după câte se pare, într-un spaţiu mai puţin estic-exotic, pe timpurile teozofiei occidentale, generatoare de culte şi ocultism. Indiferent de paternitatea sa pierdută pe firul istoriei, zicala are un farmec deosebit şi păstrează un sâmbure consistent de adevăr. Mai cinstit ar fi ca fiecare ucenic să recunoască nevoia sa de un maestru; orice elev, indiferent de cât de fantastic i-ar fi potenţialul, are nevoie de îndrumarea unui profesor care să pună în matca potrivită parcursul unei evoluţii solide.

Şcoala românească de teatru şi-a avut marii mentori; acele figuri de profesori-maeştri ale căror nume dublau respectul impus de stauttul lor de la catedră cu respectul pe care îl inspira prezenţa lor şi respectul pe care îl impunea cariera lor. Vremea marilor maeştri pare a fi apus. Astăzi relaţia dintre profesor şi student e mult mai colocvială, mai prietenoasă şi mai relaxată. Maeştrii au rămas undeva în filele de aur ale istoriilor. Şi de acolo, din acele file cu renume de legendă, am avut şansa de a-l întâlni pe unul dintre ultimii maeştri autentici ai şcolii de regie româneşti: David Esrig.

Nu l-am cunoscut pe David Esrig – regizorul. Şansa anilor de studenţie a fost să pot învăţa motivele pentru care iubesc teatrul de la David Esrig – profesorul. Aerul mitic al spectacolelor sale din anii 60’, amintirile foarte vii ale celor care îşi amintesc scene întregi, cu amănunte, intonaţii şi imagini-simbol din „Nepotul lui Rameau” sau „Umbra” pun o aură de legendă în jurul numelui David Esrig. Au rămas mărturiile lui Gheorghe Dinică sau ale lui Marin Moraru care cu fiecare ocazie, în orice interviu, în orice declaraţie, se revendicau a fi actori formaţi de David Esrig. În şcoala de teatru, e imposibil ca numele lui David Esrig să nu fie amintit măcar la un curs, măcar într-o enumerare a marilor regizori români, măcar cu ochii mijiţi a nostalgie. Faci cunoştinţă mai întâi cu legenda.

Iar atunci când îl cunoşti, când numele ce pare dăltuit în piatră devine un om în carne şi oase, nu e nevoie de mult timp pentru a-ţi deveni maestru. Legenda este un senior nu foarte masiv, cu un păr alb destul de răvăşit, o barbă care îi conturează chipul, ochelari cu rame groase şi ochi ce par obosiţi şi o vestă plină de buzunare în care pare că poartă o lume. Şi un zâmbet blând. Atât de blând. Şi o voce atât de personală, care rostogoleşte un „R” pe care îl rulează cu fiecare cuvânt ca pe o incantaţie menită să te hipnotizeze. Aerul său de bunic îngăduitor e confirmat de răbdarea pe care o are atunci când lucrează până la fibra cea mai autentică a unei replici; a unui cuvânt.

Cu o energie ce pare că se regenerează pe măsură ce orele de studiu se acumulează, puterea sa de muncă e uluitoare pentru tinerii învăţăcei care obosesc înaintea seniorului. Facinaţia pentru autenticitatea unei scene, migala nedisimulată de a buchisi sensurile fiecărei acţiuni dintr-un text şi de a-i găsi în cuvânt resorturile acţiunilor pe care le poate scate din pagină pentru scenă e tuşa personală de maestru a lui David Esrig. Ascultă cu interes fiecare propunere, nu pedepseşte şi spune cu o intonaţie la mijlocul distanţei dintre politeşte şi sinceritate: „Foarte interesant, dar ce ar fi dacă am încerca şi altfel?” Şi propune ceva nou. Apoi altceva, apoi se întreabă pe jumătate retoric, pe jumătate cu o curiozitate de copil inteligent dacă nu cumva ar fi mai bine radical diferit. Şi caută împreună cu tine, ucenicul lui pe care îl învesteşte cu nobleţea de a-i fi egal în această călătorie iniţiatică spre adevărul unui rol sau al unei scene, cu toată seriozitatea unui explorator aflat pentru prima dată pe un ţărm virgin.

Încrederea pe care ţi-o dă, curiozitatea pe care o stimulează în conştiinţele obişnuite cu ready-made-uri şi siguranţa pe care o inspiră datorită experienţei pe care nu o poartă la rever, dar care inspiră acel respect autentic, sunt tocmai ustensilele care construiesc făgaşul temeinic al unei matce rezistente. Ştii că te conduce către un tine măcar cu puţin mai înţelept, către o zonă mai puţin confortabilă, dar cu atât mai ofertantă, către un tine autentic pe scenă, ce poate descoperi că dincolo de impresia de talent şi meşteşug există acea sinceritate, acea onestitate profundă a profesiei. David Esrig este mentorul care inspiră; are acea aşezare asemănătoare cu a unui călăuzitor spiritual pe care ai încredere să îl laşi să te conducă spre tine însuţi. David Esrig o face în profesie.

Legenda e adevărată. Maestrul din filele de aur e cât se poate de carismatic, cu un umor atât de personal, subtil şi de multe ori acid, plin de haz şi poveşti cu tâlc, încât parcă pe nesimţite dispar stânjeneala, frica de penibil, ruşinea de a nu greşi. Experimentezi, „te arunci”, încerci, greşeşti de n ori, cauţi, cauţi în cel mai concret mod, forezi şi îţi descoperi noi zone de expresivitate şi înţelegere pe care, poate, nu le credeai a-ţi fi la îndemână. Şi după multe ore de studiu pe text şi după câteva zile sau săptămâni de repetat aceeaşi pagină a unui text – mereu diferit, mereu găsind noi şi noi şi noi sensuri – apare acel salt calitativ, acel declic în urma căruia maestrul ţi-a activat „forţa” pe care o vei putea utiliza de acum înainte.

Cavelarii Jedi există doar la Hollywood. David Esrig nu are nici sabie laser, nici nu mută obiectele cu puterea minţii. Dar este acel maestru al cărui exemplu depăşeşte zicalele cu sonorităţi asiatice şi care te poate transforma din ucenic în profesionist.