Mama, tata, bunica, fratele. În confesiunea francă a autoarei prinde viață o familie imperfectă, ca mai toate familiile adevărate, în care, înțelegem, nimeni nu se simte bine în propria viață. La origine stau, e limpede, nefericirea și frica, frica aceea despre care zicea Einstein că ucide sufletul, pentru că, în Belgradul anilor ’50, oamenii sunt stăpâniți de frică. Iar viețile lor ar trebui să curgă, potrivit partidului, în același ritm și lucrurile, toate, ar trebui să funcționeze într-un singur fel, așa cum crede partidul, un coșmar pe care creatoarea de mai târziu nu-l va uita niciodată și de la care va porni în multe dintre performance-urile ei. Așa cum nu va uita nici tabuurile legate de corp și de sex, căci în societatea iugoslavă din copilărie ele sunt omniprezente.

Așadar, acasă, la Belgrad, totul e invers: când nu e liniște mormântală, părinții își aruncă farfurii în cap. Chiar dacă nu-i lipsește nimic, ea nu primește niciodată nimic din ce-și dorește (o anumită fustă, de pildă, sau o anumită pereche de ochelari). Îi place Kafka de când l-a citit prima oară, în adolescență. Tot atunci a luat și prima lecție de pictură cu pictorul sârb Filo Filipović, care a turnat pe o pânză nisip, pigmenți de culoare și lipici, le-a dat foc și benzină și i-a spus: „Acesta este un asfințit”. Filmul ei preferat este „Teorema” lui Pier Paolo Pasolini, frica este inamicul ei numărul 1 și cu ea s-a luptat toată viața, începând din copilăria mohorâtă din orașul comunist în care doi părinți, un bărbat și o femeie care nu au nimic în comun, îl slujesc credincioși pe Tito.

Să ne-o închipuim pe fetița acesta care tânjește să iasă din apartamentul belgrădean, de care a făcut rost mama, cea iubită de partid. Cu ea, cu această făptură gingașă și tristă, își începe faimoasa Marina Abramović volumul de memorii „Încălcând toate granițele”, scris împreună cu James Kaplan și publicat la Pandora M, în Colecția stArt, coordonată de Magdalena Mărculescu și Roxana Gamarț, în traducerea semnată de Florin Tudose. Cu o fetiță care se ofilește deja în propria viață începe povestea unui destin artistic și uman care va lăsa urme adânci în arta din ultima jumătate de secol, căci atât i-a luat Marinei Abramović să devină cea mai cunoscută exponentă a performance-ului. Fetița care își face haine din perdele nu din sărăcie, ci pentru că mama austeră, un amestec de comunism și misticism, ilustrat adesea în lumea balcanică, nu îi cumpără decât ce vrea ea, ne privește, așa cum era ea în anul 1951, dintr-o fotografie cuminte, reprodusă în primele pagini din volum. Iar în următoarele pagini o descoperim în drumul ei, în dezvoltarea ei, așa cum o povestește acum, după atâta timp, Marina Abramović, rememorându-se pe sine așa cum o îndeamnă memoria și imaginația și alcătuind astfel o carte obligatorie pentru oricine studiază sau face artă azi și o lectură revelatorie pentru, să zicem, psihologi sau antropologi.

Familia…

Bunica „profund superstițioasă” o inițiază în semne ale corpului și în vise, hrănindu-i într-un fel primitiv dimensiunea spirituală. Închiderea mamei însă – personaj care va avea parte de o „reabilitare” pe care vă las s-o descoperiți singuri – o îndeamnă să fugă cât mai departe de propriul corp. Iată un o scenă relevantă: „Odată, când aveam unsprezece sau doisprezece ani, stăteam întinsă pe canapea, citeam o carte care-mi plăcea foarte mult și mâncam ciocolată – un rar moment de fericire completă. Citeam și mâncam, pe deplin relaxată, cu picioarele desfăcute peste perna canapelei. Și atunci apare de nicăieri mama și-mi arde o palmă de-mi dă sângele pe nas. <De ce?>, am întrebat-o. <Ține-ți picioarele strânse când stai pe canapea>, mi-a răspuns”.

Mama educată și autoritară, comunistă convinsă, care conduce un muzeu, stă într-un apartament confiscat de la o familie de evrei și care la un moment dat în viața ei va tânji după un ruj Chanel, străbate, într-un fel sau altul, mai toate paginile din romanul vieții fiicei, ca și tatăl, nefericitul și idealistul apărător al lui Tito, pe care schimbările politice îl vor arunca într-o serioasă criză personală, tatăl, care întruchipează însă o cu totul altă tipologie. Fetița fragilă, căreia îi este rușine de propriul corp, crește ca o plantă singuratică, așadar, între o bunică ce citește semnele realității, o mamă care-i consideră doar pe clasici lectură obligatorie și o obligă să fie acasă la ora 22.00 până după ce termină facultatea și un tată absent, care-și caută fericirea în altă parte și, când mama nu e casă, vine și-i bate în cuie un leagăn, în tavanul din sufragerie, fetiței care simte că se sufocă.

Arta…

Cum s-a născut artista Marina Abramović într-un oraș în care nu există decât arta academică, în mare parte suprapusă peste arta de curte? De la Academia de Artă de la Belgrad, protestele studențești din oraș din importantul an 1968, discursul lui Tito, formarea grupării 70 la Centrul Cultural Studențesc drumul devine imediat din ce în ce mai sinuos și, evident, mai provocator. Marina face pictură, apoi pleacă la Zagreb pentru studii postuniversitare și începe să descopere gustul libertății.

Încet-încet, drumul duce sigur la primul performance. Pe drum apar personaje singulare, artiști, galeriști și curatori, unii deveniți celebri, alții rămași în zona marginală, unii devotați experimentului autentic, alții în căutare de comerț. Apar colaboratori cu care Marina Abramović lucrează și reușește proiecte de-acum intrate în istoria personală și în istoria artei contemporane, pe care le revizitează în volum, de la, să zicem, „Rhythm 10”, performance de o oră, desfășurat în 1973 la Vila Borghese de la Roma, la „The Artist is Present”, performance de 3 luni, găzduit în 2010 de Muzeul de Artă Modernă de la New York.

„Arta trebuie să fie viață”

După decenii de căutări, după performance-uri de câteva minute sau lucrări de proporții, care durează câteva luni sau chiar câțiva ani, după traversarea mai multor continente, după întrebări obsesive, meditații de mai multe tipuri, călătorii inițiatice, după dezvoltarea „metodei Abramović”, experimentul de la New York „i-a apropiat pe oameni pe căi inedite” și a făcut-o pe excentrica respinsă ca artistă în propria țară să scrie următoarele rânduri: „Cantitatea de iubire autentică, necondiționată, primită de la străini, a fost cel mai incredibil sentiment trăit vreodată de mine. Nu știu dacă asta este artă, mi-am spus. Nu știu nici ce este asta, nici ce este arta. Mi-am imaginat mereu arta ca pe ceva exprimat prin intermediul anumitor instrumente: pictură, sculptură, fotografie, scris, film, muzică, arhitectură. Și performance, desigur. Dar acest performance a depășit limitele artei. A fost viață? Arta poate sau trebuie să fie izolată de viață? Am început să simt tot mai acut că arta trebuie să fie viață – trebuie să aparțină tuturor. Am simțit, mai puternic ca oricând, că lucrările mele au un rost”.

Un rost care pune o mulțime de întrebări esențiale pentru creatori și teoreticieni. În treacăt fie spus, explicând momente din destinul său artistic, rememorând etape și evenimente, Marina Abramović, acum pe lista Time a celor mai influenți oameni din lume, care a predat ani întregi, a conferențiat și a condus workshop-uri în Europa, America și Asia, nu cade în discurs teoretizant. Iată o particularitate, într-un fel surprinzătoare, a scrisului și a parcursului ei artistic.

Citindu-i cartea, mi-a venit în minte că este o trăsătură pe care o care o are în comun cu Peter Brook, creatorul considerat cel mai important regizor de teatru din ultimii cincizeci de ani, în ale cărui cărți și discursuri se repetă obsesiv cuvintele „prezență” și „calitate” când vine vorba despre teatru. Ei bine, deși în alt sens, și pentru Peter Brook „arta trebuie să fie viață” și generează comunicare, și pentru artista născută la Belgrad performance-ul autentic este de neconceput fără „prezență”, „calitate” și comunitate („Asta este esența unui performance– artistul și publicul realizează lucrarea împreună”, scrie ea, rememorând un performance de la începuturi, în „Încălcând toate granițele”). Ce sensuri și conotații poate dezvolta cuvântul „comunitate” o să descoperiți împreună cu artista care explică demersuri și cercetări, amestecând registrele și nedespărțindu-se de tonul confesiv-biografic. Existența ei-amalgam e alcătuită din piese de puzzle care nu dau un chip coerent. Multe dintre ele sunt prezentate aici cronologic, trecând prin marile experimente, cum ar fi cel de la Zidul Chinezesc, cele din Thailanda și Tibet, cel din deșert și multe dintre cele desfășurate în Europa.

Generatoare de nuanțe ce merg dincolo de ideologii (în 2016, de exemplu, artista declara într-un interviu publicat în cotidianul „The Guardian”: „Arta nu are gen. Pentru mine, există doar două categorii: artă bună și artă proastă.”), căutarea continuă și viața „on the road” au dus mereu mai departe. Ca și în cazul Peter Brook, ca și în alte cazuri. La urmă se încheagă, nu avem motive să n-o credem, trei Marine, așa cum se explică artista spre finalul lungii ei confesiuni: „Am menționat mai devreme ideea celor trei Marine (cea care a stat la baza performance-ului The Life and Death of Marina Abramović, regizat de Robert Wilson – n.a.), dar asta se va întâmpla după moartea mea. Însă acum, cât încât mai sunt în viață, mă gândesc la mine ca la trei oameni diferiți. Există luptătoarea. Există femeia spirituală. Și mai există fraiera”.

Foto: Facebook Marina Abramović