„Orașul lui Dionysos” („Dionysos Stadt”) este producția anului 2019 în țările de expresie germană. Spectacolul în regia lui Christopher Rüping de la Münchner Kammerspiele a fost distins atât în Austria cu Premiul Nestroy, cât și în Germania de către revista „Theater Heute”. Același sondaj realizat de 44 de critici pentru prestigioasa publicație germană i-a acordat instituției producătoare premiul „teatrul anului”, iar artistului Nils Kahnwald, interpretul mai multor roluri în „Orașul lui Dionysos”, i-a revenit distincția „actorul anului”.
Într-un maraton de aproape zece ore, regizorul în vârstă de 35 de ani spune povestea omenirii de la începuturi și până în zilele noastre. Un număr mic de doar opt artiști poartă publicul într-o călătorie fascinantă ce începe cu mitul lui Prometeu, pentru a parcurge apoi Războiul Troian și trilogia Orestia a lui Eschil. Însă „Orașul lui Dionysos” nu este o punere în scenă a vreunei tragedii grecești. Avem de-a face cu un studiu formal interesat să ofere spectatorilor un experiment teatral ca o adevărată frenezie a simțurilor. Triadei tematice („Prometeu. Invenția omului”, „Troia. Primul război” și „Orestia. Declinul unei familii”) îi este adăugat un epilog. Acesta creează un contrast eliberator, după modelul reprezentațiilor desfășurate în Antichitate. Astfel, finalul lucrării mamut a lui Rüping cuprinde un joc satiric în care ne întâlnim cu un erou modern: zeul fotbalului Zinédine Zidane și ieșirea sa fără glorie din scenă în finala Cupei Mondiale din 2006 – pentru această a patra parte regizorul folosește eseul poetic de excepție „Melancolia lui Zidane” al lui Jean-Philippe Toussaint. De altfel, Rüping este autorul majorității textelor acestui proiect, precum și al fantasticului monolog al Cassandrei. Sursele sale de inspirație au fost Euripide, Goethe și Heiner Müller.
@Julian Baumann
Paralelismele ce se pot observa între apariția democrației și a ființei umane care se plasează în opoziție cu zeii nu este o coincidență. Spectacolul pune problema constituirii speciei umane din momentul în care aceasta nu mai este pe picior de egalitate cu animalele și se află la mila puterilor zeilor. Este vorba de perioada în care omul primește darul focului de la Prometeu, pe care îl folosește doar pentru jafuri, până când trebuie să recunoască cu durere că nu zeii sau soarta sunt cel mai mare dușman al său, ci el însuși. Povestea se răsucește în jurul cruzimii umane, brutalitatea războiului putând fi cu greu redată mai șocant decât în Iliada sau în sacrificiul Ifigeniei pentru o briză de vânt.
Spectacolul este un mix de genuri: slapstick, stage diving, dialoguri și monologuri, sitcom, video mapping și multă improvizație, totul însoțit de o muzică adecvată, fie sub formă de coloană sonoră sau interpretată live de bateristul Matze Pröllochs. „Orașul lui Dionysos” captivează prin statornicia cu care Rüping reunește tema auto-împuternicirii omenirii, declamată în mod eterogen într-o varietate de forme teatrale și în mai multe limbi (germană, engleză, arabă – cu supratitrare). Octetul artistic dă dovadă de o prestație de excepție. Nu numai că transmite tragediile grecești într-o manieră contemporană, ci reînvie tradiția teatrului antic ca întrunire a cetățenilor – spectatori și actori deopotrivă – într-o Agora.
@Julian Baumann
Ţelul regizorului este teatrul ca experiență comună. În cadrul acestui eveniment cu adevărat dionisiac, publicul este uneori invitat să li se alăture actorilor, ca de exemplu în scena căsătoriei între Pilade și Electra. Nu puțini sunt spectatorii care se grăbesc să urce pe scenă pentru a obține un loc pe băncile rezervate petrecăreților la nuntă. Unul dintre cele mai emoționante momente este acela când actorii se lasă să cadă pe spate în sală, fiind transportați pe brațe de către spectatori, deasupra capetelor acestora, de-a lungul și de-a latul parterului. Cu acest stage diving se încheie prima parte a serii.
De la bun început este indicată în dreapta scenei chiar și o bancă rezervată celor dornici de o țigară. Această zonă de fumat dirijată de un semafor – căci ea nu poate fi accesată în orice moment al spectacolului – a fost destul de des folosită în timpul reprezentației la care am asistat. Mai mult decât atât, în cele trei pauze de cel puțin 30 de minute fiecare, publicul se poate înfrupta din delicatesele oferite de o firmă de catering sau își poate destinde membrele amorțite în săli gen discotecă. Chiar dacă este programat în numai două zile pe lună la sfârșit de săptămână, „Orașul lui Dionysos” este o experiență colectivă unică ce își merită titlul de cea mai bună producție a anului.
