E cea mai dificilă perioadă din istoria noastră personală. Teatrul trece printr-o criză care-i amenință însăși esența: întâlnirea cu spectatorul. Totul se mută în mediul online și înregistrări mai vechi sau mai noi, de calitate sau mai lipsite de calitate se duelează de dimineața până seara să câștige atenția unui public anxios, dezorientat, cu răbdarea fragmentată. Noi vă propunem să retrăim teatrul și să-l păstrăm viu prin experiența personală, așa cum a trăit el de secole. Căci, dincolo de înregistrări video, un spectacol trăiește atâta timp cât mai există pe lume un singur spectator care și-l amintește, care i-a păstrat undeva, ascuns într-un colț de memorie, o imagine, un gând. Rubrica „Spectacole de care mi-e dor” își propune să readucă în prim-plan, prin perdeaua nostalgiei, spectacole care au trăit cândva și pe care le-am luat cu noi.

Astăzi, când și Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu se mută în online, vă invităm la o călătorie în lumea lui Emil Cioran, prin intermediul spectacolului „Ispita Cioran” montat de Gavriil Pinte la Sibiu, în tramvaiul care mergea pe linia Sibiu-Rășinari…

În „Ispita Cioran”, ora era întotdeauna spusă cu voce tare şi era întotdeauna cea reală: „ora 3 şi 15 minute, 3 iunie 2011”. O oră și o dată care nu se vor repeta niciodată în istoria omenirii… Să ne întoarcem, deci, pe 3 iunie 2011, într-o după-amiază de început de vară!

„Dacă nu ar fi existat religie şi muzică, m-aş fi făcut paznic de bordel…” sau „Nu există o fiinţă mai umană decât românul. Asta e nenorocirea.” Mult timp după ce am văzut acel spectacol, m-am întrebat care dintre afirmaţii se potriveşte mai bine personajului Emil Cioran, așa cum era el surprins în acea poveste care rezuma o viață într-o călătorie cu tramvaiul.

Se împlineau în acel an, 2011, 100 de ani de când Cioran se năștea la Răşinari. 100 de ani în care străbătuse un drum doar „dus”, niciodată „întors”, din satul lui spre Sibiu, oraşul acesta pe care l-a iubit „mai mult decât pe oricare altul pe pământ”, apoi spre Bucureşti şi în cele din urmă spre Paris, pentru ca, la 23 de ani să scrie „Pe culmile disperării”.

Acum, după aproape 10 ani de la acel moment, „Ispita Cioran” pare o experienţă în sine. Povestea începea în pădure, la intrarea în Muzeul Astra, continua în tramvai, un drum de aproape o jumătate de oră până la Răşinari, cu câteva opriri pe traseu şi cu popasul de readucere aminte de la Răşinari, apoi drumul înapoi spre Sibiu. Meritul regiei – dincolo de ideea în sine de a reface la propriu drumul niciodată refăcut al lui Cioran şi dincolo de felul cum folosea traseul, cu pădurea, cu spaţiul improvizat de la Răşinari – era felul cum decupa textele. Care păstrau savoarea amară ce a îmbătat atâtea minţi însetate de plăcerea de a se lăsa în voia disperării sinucigaşe, pe care Cioran însuşi n-a trăit-o decât exorcizând-o pe hârtie… Păstrau zbuciumul unei minţi chinuite de blestemul şi darul de a fi aparţinut prin naştere unei culturi minore, unei ţări pe care a iubit-o şi a urât-o cu patimă, aşa cum a iubit şi a urât şi viaţa, chinuite de blestemul şi darul de a se fi născut şi de a se fi născut român, într-un neam lipsit de demnitate şi moale, care s-a lăsat mereu să alunece sub vremi şi din robia căruia a încercat să scape plecând în Franţa şi devenind rob unui exil care l-a chinuit în aceeaşi măsură…

Păstra pendularea permanentă între pământ şi cer, între (prea)omenesc şi Dumnezeu, între aici şi acolo, între nimic şi tot, între spaimă absolută şi lipsă de speranţă absolută, între copilărie şi moarte, între bordel şi chinurile iubirii descoperite la 70 de ani, între inocenţă înnăscută şi căutarea inocenţei pierdute, între Răşinari şi Sibiu… În cele două ore, cât dura spectacolul, Gavriil Pinte recompunea imaginea unui Cioran care căuta un drum şi se căuta pe sine printre amintiri decupate de altcineva. Asista la spectacolul propriei vieţi în care era în acelaşi timp actor şi spectator.

Într-un colţ de pădure, o întoarcere în timp la început de secol XX… Femei în rochii lungi şi albe, cu umbreluţe dantelate, care se dădeau în leagăne improvizate printre copaci, şi bărbaţi în costume negre, de seară, prăfuite… Ceva din înfăţişarea lor, chipul alb, cadaveric, bloca întoarcerea în timp. Un fel de a recompune moartea la vedere. Personajele lui Gavriil Pinte erau asumat fantomatice, ieşite din moarte, doar în alb şi negru. Peste tot, simboluri ale morţii, păsări ciudate, cenuşă, urme de lemn ars, măşti întunecate, sunet de toacă. Ceea ce se întâmpla în pădure, înainte de a urca în tramvai, era un fel de prolog în care Cioran însuşi – singurul îmbrăcat în palton gri şi fără să poarte patina morţii pe chip, asemenea celorlalte personaje care-i vor bântui reîntoarcerea –, în acelaşi timp cu spectatorii, intra în propria poveste a lui Cioran – „Cine sunt eu?”. Marius Turdeanu crea un personaj greu de uitat, oscilând între tenebre şi lumini, parte inocent şi revizitându-se cu inocenţă şi surprindere, parte revoltatul şi chinuitul care propovăduia sinuciderea.

Timpul începea se curgă invers, tramvaiul pornea şi odată cu el amintirile unui Cioran care-şi revizita copilăria şi se apropia, cu fiecare cuvânt, de ceea ce era înainte să plece spre Sibiu – plecare echivalând cu drumul fără întoarcere spre Paris şi spre „culmile disperării”. Peisajul în sine – atât de diferit de la un anotimp la altul – dealurile dinspre Răşinari, pădurea, cerul, norii („norii sunt eu”), totul făcea parte din scenariu. Călătoria nu era doar imaginară, iar graniţele convenţiei se deschideau cu totul altfel decât într-o sală de teatru. Pe traseu, tramvaiul avea două opriri. Gânduri şi spaime materializate scenografic, din nou întruchipări ciudate, măşti aşezate printre copaci, dubluri ale propriului eu îl aşteptau peste tot, construiau schelete din lemn, îi strigau propriile cuvinte, se făceau auzite cu orice preţ, atunci când sunetul nu mai putea pătrunde prin geam, se strecura înăuntru, în tramvai, prin tuburi de plastic… gândurile erau mai puternice decât el. Demonii proprii materializaţi în euri nesfârşite se întorceau şi-i repopulau un drum căruia nu-i căuta cu adevărat întoarcerea. Pe măsură ce tramvaiul se apropia de Răşinari, pădurea se rărea, peisajul se deschidea, iar Cioran îşi amintea pe rând, mama, sora – fantome care de altfel îl însoţeau tot drumul –, moartea lor, telegramele primite la Paris… şi apoi, pe beţivul satului, omul pe care-l admira cel mai mult, pentru că era singurul care ştia să trăiască. Această permanentă oscilare între ceea ce ar fi vrut să fie – un om care să nu fi citit niciodată o carte – şi spaima nemărturisită că ar fi putut fi asta o surprindea subtil spectacolul lui Pinte. Această permanentă oscilare între „a te mulţumi să priveşti” şi „a vrea să înţelegi”…

La Răşinari, întâlnirea era chinuitoare. Amintirile, materializate în mici spaţii de joc, mici scene acoperite de o cortină albă pe toate cele patru laturi, care începeau să ardă din interior, ca o explozie a creierului chinuit. Şi din ele ieșeau aceleaşi euri multiplicate, toate purtând în mâini şi pe haine simboluri ale timpului dispărut (umbrele cu spiţele goale, păsări ucise atârnând pe trupuri…), îi vorbeau iar şi iar despre fiinţă şi nefiinţă, despre viaţă şi moarte, despre Dumnezeu şi religie şi despre chinul de a fi şi de a nu fi. La Răşinari, locul copilăriei pierdute, Cioran nu-şi regăsea inocenţa. Era un joc aproape crud cel căruia îl supunea Gavriil Pinte, căci îl „obliga” „să se întoarcă” în singurul spaţiu care i-ar fi putut reda tot ce-a pierdut şi să înţeleagă că tot ce e pierdut rămâne pierdut… lucru pe care el însuşi n-a avut curajul să și-l asume în viaţă.

Întoarcerea spre Sibiu dezvăluia un om deja învins de viaţă. Şi supus. Iubirea lui de bătrâneţe pentru o fată de 30 de ani era suprema ironie. Şi moartea care-şi lua revanşa finală, asemenea. Imaginea unui Cioran bătrân, cu minţile rătăcite, care făcea cu mâna la geamul tramvaiului, în care tu, călător şi spectator, urcaseși împreună cu el, tânăr, cu doar o oră mai devreme, era tulburătoare… cu neputință de uitat.