Fascinaţia pentru vedete este expicabilă şi firească. Aceste personalităţi larger than life pe care le iubim în fiecare film, le învăţăm replicile pe de rost, cumpărăm tricouri cu feţele lor şi sperăm că într-o zi, cândva, vom avea şansa de a le cunoaşte fie şi preţ de două zâmbete profesionale şi mărturisirea noastră emoţionată despre cât de mult îi iubim, apreciem, cât de mult ne-au impresionat şi schimbat viaţa şi mulţumirile eterne pentru simpla lor existenţă. E firesc să te fâstâceşti şi să admiri necondiţionat actorii care şi-au câştigat dreptul de a sta în Olimpul artei şi să le sorbi fiecare silabă, mai ales atunci când ai ocazia să îi vezi daţi jos de pe ecran direct pe o scenă de teatru. Şi în mod cert orizontul tău de aşteptare e îmbibat aprioric de plăcere şi desfătare. Ştii deja cât de mult îţi va plăcea. Vedetele primesc cecuri în alb pe care le-au dobândit odată cu celebritatea. Dragostea necondiţionată a publicului îi face să fie şi mai buni. Din acest punct rezultatul artistic poate urma două traiectorii: fie creşte în calitate odată cu respectarea rangului, fie pică în derizoriu odată cu delăsarea şi oboseala.

Spectacolul „No Man’s Land” de Harold Pinter, în regia lui Sean Mathias, cu legendele Ian McKellen şi Patrick Stewart transmis live în 2016 de pe scena Teatrului Wyndham în cadrul National Theatre Live este o mostră de profesionalism super-star level. Cei doi buni prieteni şi parteneri nu doar îşi onorează statutul de vedete, ci oferă un recital de bucurie de a fi pe scenă. Lejeritatea conferită de adulaţia publicului le oferă acea savoare, acea plăcere sinceră de a fi iubiţi. Şi amândoi gestionează succesul cu modestia actorului care construieşte cu seriozitate rolul şi relaţia cu partenerii de joc. Un text pe cât de fermecător şi ofertant pe atât de plin de capcane de redundanţă, lipsă a acţiunii, plictis ori incomprehensiune, poate foarte uşor să pice pe panta derizoriului şi a unui recitativ monoton.

Ian McKellen şi Patrick Stewart, conduşi de către Sean Mathias şi secondaţi de Owen Teale şi Damien Molony nu doar că evită aceste lungimi şi inadvertenţe, ci construiesc un filigran de nuanţe, au subtilităţi, se joacă bogat cu intonaţiile, au măsura precisă a pauzelor, o mimică savuroasă şi controlată, o expresivitate organică şi nu stârnesc sentimentul că dau lecţii de mari maeştri. Ei sunt astfel tocmai pentru că iau foarte în serios profesia pe care nu încetează să o descopere după zeci de ani de glorie. Cu aerul unor copii mari şi boţogaşi fructifică fiecare prilej de comic fără ostentaţii, au acel dozaj fin al reacţiilor, se ascultă cu plăcere, dantelează relaţiile şi transformă un text destul de arid şi poetic într-un recital actoricesc.

Simplitatea e cheia către calitate. Mijloacele pe care le-au dobândit, farmecul personal, carisma şi prezenţa scenică sunt temperate de acel sentiment de normalitate. Nu sunt doi titani care doar respiră şi o sală întreagă pică în admiraţie. Muncesc pentru aprecierea publicului şi au demnitatea actorului profesionist mai degrabă decât siguranţa nesăbuită a vedetei. Ian Mckellen nu are nevoie de mai mult de câteva replici pentru a pune stăpânire pe atenţia şi simpatia publicului. Cu farmecul său jovial, acea ironie din spatele unui zâmbet şarmant, gesturile rafinate şi fluide, dicţia shakespeariană şi vocea senzuală, poate recita şi cartea de telefon. Însă are atâta măsură, se conţine cu luciditate, apreciază la miime cadenţa replicilor, conduce frazele cu multă siguranță, sens şi înţelege exact parcursul personajului pe care îl construieşte cu bucuria de a-l descoperi.

Patrick Stewart are un aer nobiliar, cu figură de bust roman, livrează replicile cu parcimonie şi sobrietate. În contrapartidă cu lejeritatea partenerului său, are o atenţie concentrată, un gând ascuns pe care îl păstrează pe dedesubtul fiecărei replici şi reuşeşte să facă dintr-un personaj serios şi destul de anost un prilej de emoţie şi introspecţie. Îţi e şi milă şi frică de el, vrei să îl îndrăgeşti, dar te ţine la distanţă, pentru că e spre binele personajului. Şi o face cu demnitatea actorului-veteran care îşi apără rolul.

„No Man’s Land” este o piesă ce poate intriga la o primă lectură. Cu multe pasaje confuzante, cu piste false, un dialog lipsit aparent de acţiune în care spectatorii sunt obligaţi să îşi aleagă propria versiune de adevăr. Ambiguitatea textului e suplinită tocmai de această lejeritate, de jovialitatea celor patru actori care se simt în largul lor şi care îţi dau sentimentul că ştiu exact unde ne conduc spre final. Iar asta chiar se întâmplă, pe nesimţite parcă. Decorul solemn cu conotaţii de dom acoperit de o cupolă de crengi devine până la final mormântul metaforic al inspiraţiei scriitorului de geniu care se închide în sine în aşteptarea verdictului inevitabil – moartea.

Un spectacol cu multe motive de amuzament, poante simple şi de efect, multă carismă şi o joacă sinceră de copii mari care se iau foarte în serios de la acel super-star level reuşeşte să emoţioneze şi să încripteze un mesaj ce conţine neliniştea unui frison. Doi coloşi se dau jos de pe soclurile de preţuire, îşi pun costumele şi intră în scenă doar cu bucuria de a juca. Fără titluri nobiliare, premii sau nazurile celor care se auto-intitulează „maestru”. Ei doar sunt. 

National Theatre Live

„No Man’s Land” de Harold Pinter

Regia: Sean Mathias

Cu: Ian Mckellen, Patrick Stewart, Owen Teale şi Damien Molony