Într-un eseu despre moarte și doliu, scris cu o precizie violentă și înduioșătoare deopotrivă, Joan Didion întoarce privirea spre instinct, spre animal, pentru a-și îndulci propria prăbușire. După moartea unui seamăn, delfinii refuză să mănânce. La gâște, reacția în fața morții este să zboare și să strige, să caute până ce ele însele devin dezorientate și se rătăcesc. Oamenii, previzibil, arată același tipar de răspuns. Caută. Nu mănâncă. Devin confuzi. Așteaptă o întoarcere, nicidecum o acomodare. Joan Didion păstrează pantofii soțului ei pentru ziua când acesta se va întoarce la viață.

Pippo Delbono pregătește scena pentru o întâlnire între cei morți și cei vii. Ca ciripitul unei păsări, glasul lui Bobo, mort în februarie 2019, inundă o fabrică transformată în sală de teatru. Cât adevăr există în teatru? Cât de adevărată e moartea pusă sub lumina camerelor și de ce o simt toți cei din public ca și cum lor le-ar fi fost răpit ceva prețios?

Sentimentul pe care ți-l lasă un spectacol semnat de Pippo Delbono și compania lui are contururi ascuțite, stânci prăvălitoare, teribil de abrupte, iar când ieși din sală pare că te trezești și simți căderea întunericului, nu a luminii. Revenit în România, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu 2019 cu spectacolul Bucuria, Pippo este întrebat cum se simte acum, rămas fără prietenul lui, iar răspunsul vine imediat, fără rezerve: Bobò nu a murit. Absența lui e atât de prezentă, atât de atent resimțită, încât se insinuează în tot și-n toate. Bobò trăiește pentru că e viu în amintirile tuturor celor rămași vii. Bobò e cu noi. Pippo păstrează vocea lui Bobò pentru ziua când acesta se va întoarce la viață.

Pippo Delbono s-a născut în 1959 în Italia și a trăit în toate limbile cuvântului. Pippo Delbono e actor, regizor și scriitor, homosexual, seropozitiv și budist. Este un poet al amintirilor și al confesiunii. Vocea lui caldă, gravă dă viață oricărei idei pe care o rostește plimbându-se printre spectatori. Revoluții, frumusețe, ziduri și bariere, fascism și rezistențe politice, totul capătă aerul seducător al poeziei modernității. Tandrețea lui lirică păstrează mereu o rezervă ferită zâmbetului și speranței, alături de revoltă și neliniște. În spectacolele lui, Pippo descompune lumea și o reconfigurează în raport cu el însuși, cu interesele și întrebările lui răscolitoare. El reclădește haosul într-o ordine și o logică deconcertante, fără drept de apel: e adorabil și detestabil, nicidecum trecut cu vederea. E deopotrivă plăcut și incomod, optimist și pesimist. Spectacolele lui sunt ca un muzeu plutitor, pe care-l părăsești cu sentimentul infinit că n-ai văzut nici de data asta totul.

Teatrul lui Pippo e un teatru pe viu, fără personaje, ci cu adevăruri-acrobați. Teatrul lui Pippo e un spital, iar noi, spectatorii, suntem puși față în față cu forța violentă, recognoscibilă a bolii. Teatrul lui Pippo are multe ferestre deschise, pe unde se strecoară realitatea imediată, la care toți suntem martori mai mult sau mai puțin activi. Teatru lui Pippo e un corp care pulsează, un nerv lung și expus, ros la ambele capete. Prin spectacolele lui, Pippo arată cum înțelege moartea, pe care apoi o dăruiește, fie că vorbim de vocea lui Bobò din spectacolul „Bucuria”, dispărut în altă viață, fie de camera de filmat, care se apleacă asupra mamei lui, aflată pe patul de moarte, pregătită pentru trecerea într-o altă viață, în „Orhidee”.

Se spune că în rândul tibetanilor există un ritual, anume rolang, în care călugării sunt încurajați să doarmă în cimitir pentru a se obișnui cu ideea morții. Asemenea lor, Pippo i se așază alături, o studiază și îi îmblânzește venirea prin cuvinte potrivite, alese, conștiente de forța lor poetică, conștiente de optimismul lor. În fiecare dans, în fiecare mângâiere, în fiecare cântec, el, de fapt, strivește moartea sub puterea vitalității, a voluptății, a nevoii de a găsi în continuare altă cărare a binelui, a frumosului, de a găsi alte mame și alți tați pe care să-i iubească, să-i slujească sau să-i urască.

În fiecare lucrare pe care o începe, Pippo mărturisește că se simte ca un copil care vrea de fiecare dată să inventeze un joc nou din elemente vechi, boală, nebunie, întâlniri din spitale psihiatrice, anxiolitice, tocmai pentru a ridica cât mai sus forța prezentului triumfător, care-și revendică pe loc suveranitatea. Îmbrățișează întreaga complexitate a lumii și-și amintește de vorbele lui Antonin Artaud: să vrei să faci teatru cu analfabeții. Iată punctul de pornire spre o luptă dintre cele mai cinstite, dincolo de legile prieteniei sau ale artei: Bobò, Gianluca și tânărul afgan, trei dintre analfabeții cărora Pippo li se dăruiește pe deplin și care devin emblematici pentru teatrul lui. Alături de ei și prin ei, el dăruiește cu blândețe o lecție despre cunoaștere și acceptare, ridicând barierele, convențiile, tehnicile și rigorile artei dogmatice, cărora li se opune categoric. Pentru el, fiecare spectacol e un episod personal din viața lui, o experiență pe care o imortalizează și căreia îi caută toate nuanțele alături de prietenii lui, cei care SUNT, în timp ce actorii doar se ARATĂ.

În compania lui Pippo, actorii nu-și vorbesc și nu se privesc. Își potrivesc pașii, ca într-o drumeție, apoi fiecare este pe cont propriu, singur, dar profund legat de restul. Actorii lui rămân mereu în scenă pentru a-i ghida pe cei trei care trăiesc cu alte limbaje, Bobo-surdomut, Gianluca – cu sindrom Down și Nelson, atunci când trebuie să iasă din scenă. În compania lui se găsesc, așa cum îi caracterizează, oameni normali, oameni mai departe de normalitate sau oameni la limita dintre normal și anormal, după cum se consideră el însuși. Astfel, trupa reprezintă un punct ciudat de întâlnire între diferitele limbaje ale lumii, între ființe umane atât de îndepărtate.

„Vremea asasinilor”, „Război”, „Minciuna”, „Iubire și carne”, „Sânge”, „Evanghelie”, „Orhidee” sau „Bucuria”, îmbrăcate în dans, muzică și lumini, alcătuiesc toate o constelație a strigătului și a furiei, a întunericului și a nebuniei, a angoaselor și a neliniștilor, printre care spectatorul trebuie să vâslească, să sufere și să ierte, până ce ajunge la lumină. Adevărul artistic pe care Pippo îl caută și pe care apoi îl dăruiește din iubire devine singura busolă de care avem nevoie pentru a traversa experiența altor oameni, care încep prin a ne fi străini și sfârșesc prin a ne rămâne aproape de suflet.

Pippo nu se teme de război sau de durere, ci de dragoste, de rutină și de avioanele care se zdruncină în zbor. Îi e frică de moarte, fiindcă e îndrăgostit iremediabil de viață. Dintotdeauna a fost timid, iar atunci când își arată toată exuberanța, n-o face ca să iasă în evidență, ci doar luptă împotriva propriei firi. Când vorbește, Pippo nu ne dezvăluie doar lumea, ci pe el însuși, într-o luptă continuă pentru adevărul vieții, al suferinței, al sensibilității artei…