E cea mai dificilă perioadă din istoria noastră personală. Teatrul trece printr-o criză care-i amenință însăși esența: întâlnirea cu spectatorul. Totul se mută în mediul online și înregistrări mai vechi sau mai noi, de calitate sau mai lipsite de calitate se duelează de dimineața până seara să câștige atenția unui public anxios, dezorientat, cu răbdarea fragmentată. Noi vă propunem să retrăim teatrul și să-l păstrăm viu prin experiența personală, așa cum a trăit el de secole. Căci, dincolo de înregistrări video, un spectacol trăiește atâta timp cât mai există pe lume un singur spectator care și-l amintește, care i-a păstrat undeva, ascuns într-un colț de memorie, o imagine, un gând. Rubrica „Spectacole de care mi-e dor” își propune să readucă în prim-plan, prin perdeaua nostalgiei, spectacole care au trăit cândva și pe care le-am luat cu noi.

Astăzi, vă invităm la o reîntâlnire cu „Furtuna”… „Furtuna” lui Shakespeare, pusă în scenă de Victor Ioan Frunză, acum zece ani, la Centrul Cultural pentru Unesco „Nicolae Bălcescu”, un spectacol magic, care avea drept motto una dintre devizele NASA: „Totul e posibil! Imposibilul ia doar ceva mai mult timp”… „Furtuna” aceea era înainte de toate o poveste de „magie în sufragerie”, aşa cum superb scria Adriana Grand în prezentarea din Caietul program. Și dacă afirmația lui Harold Bloom, celebrul autor al studiului „Canonul occidental”, cum că Shakespeare ar fi descoperit cu mult înaintea lui Freud subconștientul uman, este adevărată, atunci spectacolul lui Victor Ioan Frunză era exact materializarea scenică a acestei idei.

Ultima dintre piesele lui Shakespeare, aşa cum e considerată, „Furtuna” este o poveste care nu seamănă deloc cu celelalte creaţii ale lui. Este opera unui creator care se desparte de creaţia lui pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios. Şi vorbeşte despre iluzie şi despre puterea iluziei. Despre vălul care vrăjeşte şi dezvrăjeşte lumea la bunul plac al unui vrăjitor. Despre jocul permanent între aparenţă şi realitate, între poveste şi ne-poveste. Şi despre microcosmosul din noi. Despre acel mic univers nesfârşit în care un Prospero şi un Caliban îşi dispută în permanenţă un teren de împrumut. În care câte-un mic demiurg închide cartea şi părăseşte jocul.

Iar „Furtuna” lui Victor Ioan Frunză era construită pe ideea „jocului” în teatru. Scena lui era un mic depozit de fabricat vise. Un spaţiu în care Adriana Grand adunase mici obiecte, jucării, cartoane aşezate pe jos, un radio care funcţiona din când în când, deşi era doar o cutie goală, o păpuşă pe care Miranda o aducea, poate, cu ea din naufragiu… cabluri, valize. Nimic nu vorbea acolo despre Marea Iluzie. Prima impresie era aceea de mic univers pe care un copil şi-l construieşte într-un colţ de magazie şi adună laolaltă toate obiectele nefolositoare de prin casă. Un mic univers care pentru el devine mare univers… Şi din acest mic haos se crea Iluzia. Prospero intra, îşi punea mantaua şi însemnele puterii pe deget – desigur, ca într-un joc – şi povestea începea. Și dacă era vorba de construit iluzii, atunci nimic nu era ceea ce părea… Atunci nu era nevoie decât de patru actori care să interpreteze toate personajele lui Shakespeare, atunci Ariel putea fi pe rând fiecare dintre ei, atunci povestea putea ține oricât, atunci costumele puteau fi doar împrumutate şi cu eticheta la vedere… Atunci radioul poate să cânte, deşi era doar o cutie goală, iar Titanicul să se scufunde cu câteva secole mai devreme, atunci Caliban putea să producă energie electrică avant la lettre, atunci o fereastră banală putea să devină poarta către lumea cea mare, iar micul depozit, centrul universului…

Era jocul „de-a lumea” al unui copil care descoperă viaţa, aruncă în luptă binele şi răul, şi la final lasă deoparte „instrumentele” magiei şi devine „om mare”. Era jocul de-a binele şi de-a răul din fiecare dintre noi sau lupta de-a viaţa şi de-a moartea şi de-a puterea pe care o dezlănuţuie ca pe-o furtună forţele subconştientului. Era jocul de-a creaţia al unui mic creator de iluzii – aşa cum este oricare artist – pentru care venea acel moment când trebuia să se oprească…

Cei patru actori care „se jucau” erau George Costin, Sorin Miron, Alexandru Ion şi Ioana Barbu. Cu toţii intrau şi ieșeau pe o uşă din lemn, veche. Unul ieșea Ariel şi se întorcea în scenă Caliban, altul ieșea Miranda şi se întorcea Ariel, intra Ferdinand şi când ieșea la loc era Trinculo sau, din nou, Ariel. Prospero ieșea Prospero şi se întorcea Antonio sau Stephano… Şi totul lăsa în permanenţă impresia că magia se întâmpla dincolo de uşă, dincolo de fereastra acoperită cu o perdeluţă pe care Prospero făcea să se vadă furtuna după ce îşi punea mantia.

Cum se sfârşea „Furtuna”? Aşa cum începea… Dar cu o doză de tristeţe în plus. Între timp Prospero aşezase lumile la loc. Imaginea de final când Prospero îi reda lui Ariel libertatea, iar fosta „sclavie” lua forma spiriduşului care se aşeza pe o pânză şi-şi lăsa acolo amprenta trupului rămâne una dintre cele mai frumoase imagini pe care le-am văzut pe scenă…

Fotografii de Adriana Grand