La început e totul roz. O paletă întreagă de nuanţe fondante îţi filtrează imaginea relaţiei perfecte. Eşti îndrăgostit şi chipul celui iubit îţi apare într-o aură de culoare „cenuşă de trandafiri” sau, poate, „coapsă de nimfă”. Odată ce entuziasmul se mai estompoează şi fluturaşii din stomac îşi trăiesc viaţa lor lungă de-o zi, culorile îşi mai pierd din voioşie. „Bleu ciel”, „azur brumă”, poate, un „verde marin”, până când tonurile se amestecă de tot în obişnuinţa de un „gri plumb” absolut. Spectrul de culori al oricărei relaţii eşuate în convenienţă este destul de lipsit de fantezie.

Dar există cupluri care au imaginaţie. Cupluri care se luptă cu monotonia la baionetă şi muşcă din partener pentru a mai stoarce o picătură de viaţă din el. „Albastrul electric” şi „roşu de mac” se ciocnesc şi împroaşcă în stropi mari tot ce e în jurul acestei conflagraţii de disperare amoroasă.

Spectacolul „Cui i-e frică de Virginia Woolf” de Edward Albee, montat de Andrei şi Andreea Grosu la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu conţine toată această simfonie de culori în interiorul personajelor. La vedere totul pare foarte auster, civilizat, stilizat şi cât se poate de convenţional: o podea de lemn uşor înclinată cât să favorizeze perspectiva şi să sugereze echilibrul instabil în care se vede lumea după o noapte cu mult alcool, un candelabru cu lumină caldă, câteva sticle, câteva pahare şi patru scaune. În spatele rochiilor de seară şi al erudiţiei universitare stă, însă, o explozie de sentimente, frustrări, jumătăţi de adevăruri şi strigăte disperate de ajutor ale unor existenţe ce plonjează spre ratare bălăcindu-se într-o baie de culori tari.

Relaţiile spectaculoase dintre personajele lui Albee sunt dublate de gesturi care coregrafiază bogat vizual parcursul acestei nopţi a valpurgiei a unui cuplu matur care se sfâşie ludic şi crud, luându-şi drept spectatori şi victime un cuplu tânăr pe care îl iniţiază în arta războiului de guerilă casnic. Intenţiile fiecărei replici, dedesubturile replicilor devin limpezi şi, astfel, motivele intime pentru care Martha şi George par că se devorează într-o relaţie ce se canibalizează ies la lumină. Înţelegi cine sunt aceşti oameni, care le sunt calităţile, defectele, tristeţile, speranţele, ratările şi vezi, îi vezi în spatele acestor copii mari şi cruzi pe maturii obosiţi de eşec care inventează „jocuri” pentru a rezista unul lângă celălalt. Iubirea complicată dintre un profesor universitar fără orizont, lipsit de ambiţii, cu un trecut sumbru şi fiica directorului universităţii, care caută orice colţ de afecţiune, grijă şi ocrotire ce i-au fost refuzate în copilărie şi adolescenţă se transformă într-un câmp de luptă spectaculos. Datorită amănuntelor pe care Andrei şi Andreea Grosu le-au inserat subtil pe tot parcursul spectacolului şi al acestei bogăţii de gesturi-simbol, personajele sunt îmbogăţite, explicate fără nicio urmă de didacticism şi astfel viaţa lor interioară plină de volute încâlcite ne este desfăşurată într-o panglică moebius pe care o lăsăm să ne iluzioneze.

Recitalurile actoriceşti din acest spectacol sunt ca o întâlnire de taină între două dintre cele mai mari roluri ale teatrului Secolului XX şi actorii pentru care par că au fost scrise. Ofelia Popii (Martha) şi Marius Turdeanu (George), alături de Cezara Creţu (Honey) şi Alin Turcu (Nick) realizează performanţa de a crea o pânză de relaţii mai fină şi mai rezistentă decât a celui mai iscusit păianjen. Aerul vibrează în jurul lor şi în spatele cuvintelor rostite există mereu o privire complice care fie pune la îndoială ce tocmai au spus, fie completează vorbele care rămân suspendate şi mute, fie arde pur şi simplu pielea partenerului cu un reproş, o rugăminte sau declaraţie de iubire smintită ce pedepseşte în loc să mângâie. Asaltul pe care cei doi îl dau unul asupra celuilalt respectă toate regulile războului. Fiecare îşi aşteaptă rândul la atac, strategiile iau în calcul victimele colaterale, se fac alianţe şi se folosesc toate tipurile de muniţie. Miza acestei conflagraţii de sufragerie este supravieţuirea o zi în plus a unei vieţi comune a două suflete ce individual s-au stins de mult.

Ofelia Popii are un aer de felină care se joacă pervers cu prada. Cu o nonşalanţă organică, o relaxare controlată a corpului şi o voce care şuieră dezinvolt un cântec ademenitor ca de sirenă, îşi hipnotizează victimele şi apoi, cu un atac fulger descarcă toată artileria până când culcă totul în jur la pâmânt. Pare foare uşor totul, nimic forţat, nimic ostentativ în jocul ei. Adevărul personajului este mereu prezent într-un colţ al unui zâmbet trist sau într-o mână cu degetele moi, care atârnă obosită. Emoţia pe care o conţine şi o detonează calculat este molipsitoare, iar fragilitatea pe care ne-o dezvăluie abia la final într-un monolog alb, frisonant de asumat şi sincer o devoalează total pe această Martha cu ochi verzi, alcool prin vene şi râs molipsitor.

Marius Turdeanu este atât de flexibil în reacţii, încasează prompt fiecare intenţie a partenerilor pe care pare că o prinde din aer, volubil, inteligent şi ascuţit în răspuns, încât aproape pare că se multiplică în scenă. Ochii lui stau mereu la pândă, e mereu în gardă, gesturile sale fluide sunt ale unui jongleur profesionist, iar intensitatea mereu controlată a replicilor îţi concentrează atenţia asupra acestui bărbat carismatic ce pare că are mulţi aşi în mânecă. Eşti curios să îi observi reacţiile, să îl anticipezi şi de fiecare dată eşti luat prin surprindere de un spirit ludic înnăscut şi o inteligenţă scenică ce se pune la dispoziţia situaţiilor de joc. Are generozitate şi candoare în relaţiile din scenă şi construieşte solid un personaj pe care îl poţi citi rând cu rând cu răsuflarea tăiată ca pe un roman bun. Cezara Creţu şi Alin Turcu realizează două portrete în peniţă ale celor două tinere „victime”. Cu tehnică şi gând constant, concentrare şi tonuri pe care le strunesc, completează acest tablou în tuşe violente şi culori aprinse.

„Cui i-e frică de Virginia Woolf?” în regia lui Andrei şi Andreei Grosu este un spectacol complet, cu rezolvări simple, fără epatări inutile, construit cu migală ca o mandală de nisip, în jurul performanţei actoriceşti. Emoţia şi atmosfera densă din scenă se datorează unei întâlniri la intersecţia telentului cu profesionalismul, pe o stradă numită „Calitate”. Atunci când un text valoros îşi întâlneşte echipa de creaţie care să îi ofere expresia scenică pe potrivă, e un memento bun de păstrat în cutia cu bucurii colorate.

Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu

„Cui i-e frică de Virginia Woolf?” de Edward Albee

Regia: Andrei și Andreea Grosu

Scenografia: Vladimir Turturica

Manager proiect: Claudia Maior

Distribuție: Ofelia Popii (Martha), Marius Turdeanu (George), Cezara Crețu (Honey), Alin Turcu (Nick)

Foto: TNRS, Dan Şuşu