Pentru Ilie Gheorghe
Viața și scena adesea se înrudesc. O confirmă simbolic actul de „înlocuire” a unui actor sau a cuiva apropiat. Niciunde – în nicio artă – ea nu produce o egală tulburare. Ce presupune, ce implică înlocuirea? Care-i sunt motivațiile și explicațiile? Pe scenă sau într-un cuplu, între prieteni?
În teatru, o practică exersată curent a fost „dublarea” actorilor principali. În America chiar orice turneu implică imperativ o asemenea securizare: lege drastică a finanțelor, ce interzice neprevăzutul accidentului! Și pentru a răspunde unei asemenea exigențe Giorgio Strehler s-a resemnat în anii ’50 să pregătească dublura marelui Moretti în „Arlechino, slugă la doi stapâni” antrenându-l pe Ferruccio Soleri. Titularul rolului a decedat la scurt timp după aceea, dar spectacolul și-a continuat parcursul, căci Soleri a jucat Arlechino cincizeci de ani. Înlocuirea ca soluție de supraviețuire! Actorul ce preia un rol nu e un rege uzurpator, ci doar un succesor, căci the show must go on. Înlocuirea nu suprimă automat amprenta primului rol, dar asigură longevitatea unei reprezentații. Un asemenea imperativ nu lasă indiferent!
Înlocuirea intervine doar în condițiile artelor de „interpretare” – spectacol, concert –, căci nimeni nu i se poate substitui lui Picasso sau Bach: creatorul rămâne unic! Interpretul de geniu își poate depune amprenta pe un rol, dar nu confiscă perenitatea acestuia. Orice mare personaj e în așteptare de actori care se succed și, între ei, se „înlocuiesc”. Moare Laurence Olivier, dar Hamlet subzistă… Vin Vîsoțki, Caramitru, Gérard Desarthe, Marius Stănescu… Intelectual, aceasta este condiția actorului, însă, când se produce, „înlocuirea” afectează și pe spectatorii care au fost martorii inițiali ai unei creații memorabile, și pe partenerii de scenă. L-am admirat pe Marian Râlea, cel care a preluat rolul lui Pozzo în Godot-ul lui Purcărete de la Sibiu, dar îmi era imposibil să mă separ de amintirea lui Virgil Flonda, care îl crease. Dacă am fost prezenți la originea unui rol memorabil și, mai cu seamă, dacă înlocuirea are loc din cauza deces, fantoma substituitului persistă pe scenă și îi resimțim impactul secret. Iar când îl revedem, ca acum, on line, fantoma se reîntoarce și, fără a invia, îi face și mai acută absența.
Dincolo de teatru, aceasta explică – pentru mine, cel puțin – imposibilitatea de a conserva neschimbată relația cu o distribuție în care unul dintre protagoniști a fost „înlocuit”. Dacă relațiile cu un el au fost mediocre, lipsite de impact subiectiv sau de respect artistic, absența poate deveni însă o liberare, și nicidecum o descurajare: iată-ne în sfârșit degajați de un partener ce parazita dialogul, afecțiunea sau admirația. Dar uneori reacțiile diferă. Și… viața ne surprinde! Mai cu seamă atunci când îl iubim pe interpretul „înlocuit”.
Cum să nu evoc aici „înlocuirea” lui Ilie Gheorghe în Faust? L-am văzut repetând, am fost prezent la premieră, unde am resimțit câteva rezerve, prea liric, prea poetic… Apoi i-am urmărit evoluția. Împlinirea progresivă în rol. Ne-am devenit apropiați și mi-a facut unul din cele mai frumoase cadouri când, pentru ziua mea, el a oferit un mic recital sărbătoritului care eram și celor câțiva prieteni reuniți în subsolul Librăriei Humanitas de la Sibiu. A recitat timp de o oră și, cu lacrimi în ochi, l-am ascultat. Seara, l-am văzut jucând. Poate că sub impactul emoției sau al unei presimțiri tragice, mi s-a părut că nu a fost nicicând mai împlinit în rolul vieții sale, Faust. La capăt de spectacol doar ne-am îmbrățișat, tăcuți. Apoi, în toamnă, a început ciclul bolii tragice. I-am vorbit și, la telefon, murmurând, m-a asigurat că va putea juca… N-a mai jucat. Decizia „înlocuirii” sau a abandonării Faust-ului sau a intervenit ca o dilemă tragică! Ezitare între respectul pentru disparița unui actor și imperativul de supraviețuire a spectacolului? Silviu Purcărete, el însuși, s-a îndoit. Constantin Chiriac a insistat. Logica amicală, logica instituțională, față în față! Incertitudine extremă, până la urmă depășită, ea a condus la „înlocuirea” lui Ilie Gheorghe! Cât m-am temut de aceasta decizie văzând spectacolul la Budapesta! Și cât de mare mi-a fost satisfacția găsindu-l pe Miklós Bács în Faust, care acum căpăta alte culori, care nu era dublul celui prim, originar. Un alt Faust, unul diferit! Îmi aminteam de Ilie, dar Miklós îl reînvia… altfel! Înlocuirea nu avea astfel nimic dintr-o blasfemie, ci se legitima: Faust-ul dispărut spusese ceva, cel nou era inedit. Respectam doliul, dar viața scenei nu se stingea!
Ce explică înlocuirea unui actor? Determinările ce o cauzează intervin în percepția provocată? Evident. Sensul îi e altul, diferit perceput, în funcție de motivație. Deces sau rupere de contract. În plin festival Avignon, în urma unui conflict cu unul din actorii săi care, de altfel, își anunță public abandonul trupei, Ariane Mnouchkine procedează cu o celeritate expeditivă la înlocuirea sa, vrând să-i indice implicit că nimeni nu e „de neînlocuit” – revanșă a regizorului rănit! Nici pe scenă, nici în viață. Ironic, cândva demult, privind un cimitir de înalte cadre militare, Charles de Gaulle, murmura: „Iată o adunare de oameni ce se credeau de neînlocuit!” Mnouchkine și De Gaulle invită la aceeași modestie ca lecție de viață.
Deseori, pentru un spectacol nu e timp suficient pentru pregătire și acestei operațiuni i se acorda o durată scurtă, iar intervenția e precipitată: aceasta-i explică dezamăgirea frecvent provocată. Îi lipsește maturizarea „timpului lung” propriu repetițiilor. Înlocuirea poate fi asimilată cu nașterile premature. Ea nu implică obligatoriu un eșec, ci doar reclamă o securizare prelungită a interpretului nou venit, care fie n-a integrat perfect deplasările, fie nu stăpânește deplin textul: lui, timpul corect acordat, comunitatea partenerilor îi sunt necesare! Ajutor indispensabil. Uneori însă „dublura” poate surprinde tocmai datorită pericolului cu care se confruntă și probei ce i se impune. Dublura ce înlocuiește nu este sistematic inferioară interpretului prim. În Hamlet-ul lui Chéreau, Nada Strancar, care a înlocuit-o pe Marthe Keller în rolul reginei, s-a impus cu o prezență superioară. Ea servea spectacolului!
Înlocuirea se explică, cel mai adesea, prin evenimente de parcurs: accidente, plecări sau dispute. Atunci, ca într-un cuplu dislocat, se improvizează soluții de salvare a spectacolului. Pentru Antoine Vitez, soluția constă în a se libera de modelul actorului inițial distribuit și a nu-i căuta echivalentul fizic: „Dacă era gras, e mai bine să faci apel la unul slab, dacă era mic, e mai bine să fie o prăjină!” Pentru un text de Koltès, Chéreau, actor alb, cu o siluetă transformată de artificiul unui stomac fals, s-a substituit unui musculos interpret african! Înlocuire radicală! Mereu aceeași întrebare: prelungim modelul prim sau mobilizăm contrariul său?
Miklos Bacs, in „Faust”
Înlocuirea răspunde uneori unui intens apetit de schimbare în numele unei dorințe, a unei perspective de „reînnoire”. Regizorul decide atunci o înlocuire asemenea unui partener care divorțează pentru a se dedica unei relații noi, determinate de o „întâlnire – eveniment”! Este ceea ce s-a întâmplat când, după doar o stagiune, Jean Vilar îl înlocuiește în Rodrigue din Cid-ul lui Corneille pe Jean-Yves Joris cu Gérard Philipe, pe care, recent, fascinat, îl descoperise! Când înlocuirea se motivează printr-o voință de ameliorare a unui rol, ea lasă în actorul exclus răni narcisiste dificil de cicatrizat. Jean-Yves Joris le-a resimțit o viață! În schimb, fidelitatea față de un actor apare ca o recunoaștere tacită a relației instituite și confirmate de regizor: Dominique Raymond, distribuită în „Moartea lui Danton”, după zece zile de repetiție, în urma unei hepatite brutal diagnosticate, se declara inaptă să continue. „Nu vă neliniștiți, ați găsit, noi vă așteptam”, îi răspunde Klaus Michael Grüber, marele regizor. O tânără actriță nu-și poate onora contractul în urma unui cancer care o împiedică să joace, dar Guy Freixe, regizorul, nu i-a căutat o dublură. „Pentru că nu m-a înlocuit, am supraviețuit”, îmi va mărturisi ea cu ochii umezi. Și azi continuă să joace rolul. Ce poate consola mai mult o actriță? Neînlocuirea – iata un balsam pentru un actor!
Teatrul se confruntă cu înlocuiri uneori dramatice, adevărate probe de viață impuse interpretului în numele unor imperative de exploatare a spectacolului. Se pare că un actor, în faza terminală de cancer, ascuns în sală, asistă în lacrimi la repetițiile pentru „dublarea” sa. El se pregătea de propriu-i sfârșit privind pentru ultima oară rolul ce-l jucase și pe care, sub ochii lui, un coleg îl prelua! Sacrificiu ultim, doliu prealabil, pe pragul dintre viață și moarte. A se vedea înlocuit, iată proba supremă!
Opera cultivă practica haremului turc, unde cântăreții, asemenea curtezanelor disponibile, cunosc perfect rolul pregătit ani de zile și pot înlocui fără dificultate, nici reticență, un partener vocal handicapat sau reținut de un alt proiect, nu contează din ce motiv! Când, la o repetiție generală, îmi exprimam rezervele față de jocul stereotipat al unui tenor, Andrei Șerban îmi răspundea: „Lasă-l liniștit căci, pentru a-l înlocui pe titular, de-abia a sosit de la Buenos Aires!”. Un prieten i-a explicat interpretei care, în Isolda, o înlocuia rapid pe protagonista devenită afonă, care erau principalele opțiuni ale reprezentației și ea s-a conformat: înlocuire triumfală. La operă domnește legea permutației, în timp ce la teatru persistă exigența singularității și de aceea aici, ca în viață, înlocuirea tulbură ansamblul. Diferența dintre operă și teatru e aceea între „Don Juan” și „Romeo”! Între celebrele „mille e tre” curtezane seduse și… Julieta ce nu se poate imagina altfel decât alături de Romeo!
Înlocuirea – resemnare lucidă, cu logica generală a vieții și totodată tristețe suscitată de pierderea individuală a unei ființe. „Nimeni nu e de neînlocuit”, dar, dacă l-am iubit, „cât de greu ne este”. Pe scenă sau într-o familie! „Dublura” rămâne… dublură! Asociată unei pierderi iremediabile sau unei „reînvieri” așteptate – joc de contrarii!
Dar, uneori, există actori și oameni unici, de neînlocuit. Fără ei, nici proiect, nici iubire nu pot continua ca înainte. Ei sunt cu adevărat neînlocuibili și, de asta dată, lozinca The show must go on își pierde pertinența. Unde-i găsim pe înlocuitori? Niciunde. Atunci, mai bine să abandonăm înlocuirea și să le recunoaștem singularitatea absolută. Pe o scenă sau în viață. Fideli unei pasiuni, unei întâlniri, unui actor… ei se impun ca definitiv inseparabili!
Înlocuirea – în teatru și în viață își răspund în ecou! Ele se înrudesc!
