Trecutul ascunde întotdeauna ceva. Nu-l cunoaștem niciodată până la capăt. În el trebuie să cotrobăi mereu, ca într-un sertar, și găsești lucruri pe care le știi și lucruri necunoscute. Într-o lume prea grăbită, „A fost odată” este o întoarcere de o clipă, undeva, cândva…
În anul 1961, când o fotografiază Willy Rizzo, la Roma, orașul ei natal, Monica Vitti este un nume care se află pe buzele tuturor celor la curent cu ce se întâmplă în lumea artei. Actrița de treizeci de ani, despre care se va spune că detașarea o ajută să se impună și să impresioneze, e pe val. Cu un an în urmă, în 1960, la Festivalul de la Cannes, a trebuit să fugă din sală, împreună cu regizorul Michelangelo Antonioni, când s-a proiectat „Aventura”, din cauza fluierăturilor și a protestelor din public. Dar tot atunci filmul, care a propulsat-o în prim plan, a câștigat Premiul Special al Juriului.
Monica Vitti (Maria Luisa Ceciarelli) jucase la Teatro Nuovo di Milano, condus de Antonioni, când „Aventura” a intrat în viața ei și a impus-o. Apreciată și premiată apoi pentru creațiile din alte filme importante ale aceluiași regizor – „Noaptea”, realizat chiar în anul în care o surprinde aici aparatul de fotografiat, „Eclipsa” sau „Deșertul roșu” –, Monica Vitti își păstrează, spre deosebire de alte actrițe importante din nebunii ani ’60, o aură de mister. Are arta de a-și transforma defectele fizice în calități, nu epatează cu adevărat și nici nu-și pune latura frivolă în slujba laturii artistice. În 1961, are viața înainte, iar viața e generoasă cu ea. Până târziu, când începe a doua viața, cea în care boala Alzheimer șterge tot, iar actrița devine doar o amintire a cinefililor.
