Visky András este un dramaturg maghiar din România care, în copilărie, la vârsta de doar doi ani, a cunoscut ce înseamnă experiența carcerală. Mai exact spus, pe cea a deportării în Bărăgan, dispusă masiv în 1958, de regimul comunist, după Revoluția maghiară din toamna anului 1956. A fost atunci vorba despre o reacție la nenumăratele ecouri ale respectivei Revoluții în diverse straturi ale societății românești. Vreme de aproape cinci ani, viitorul scriitor a fost surghiunit împreună cu părinții lui într-un sat-lagăr de concentrare din partea estică a Bărăganului. Binecunoscutul Lătești, “perla Gulagului românesc”. Loc pe unde au trecut șvabi din Banat, funcționari ai vechiului regim, rezistenți anti-comuniști, dar și iluștri reprezentanți ai culturii române, precum Nicolae Balotă, Paul Goma sau Adrian Marino.
În scrierile sale, Visky András are meritul de a fi depus mărturie despre ceea ce Adrian Cioroianu numea odată (cf. Dilema veche, nr. 288/2009), “egala apetență pentru crimă a tiranilor ideologici”. În piesa Julieta, Visky a scris despre ceea ce a trăit el însuși, în vreme ce în Vinerea lungă, text inspirat din romanul Kadis pentru copilul nenăscut, e vorba despre ceea ce s-a petrecut în lagărele de concentrare naziste.
Până la un punct, textul intitulat Născut pentru niciodată poate fi perceput drept o rescriere mult mai suplă a piesei Vinerea lungă. Situația dramatică e relativ aceeași. Cel numit odinioară B., rebotezat acum Bărbatul fără nume, apare pe neașteptate și se alătură celor nouă evrei, făcând astfel posibil Kadis-ul. Rugăciunea de vineri seara. Mai departe, el devine omul cu memorie, omul chinuit de memorie. Esticul care încearcă să uite cele trăite alături de conaționalii și coreligionarii săi, într-unul dintre lagărele de concentrare naziste. Însă cum asaltul memoriei se dovedește imposibil de stăpânit, o posibilă, o aproximată soluție de catharsis ar putea fi rememorarea în scris a celor trăite într-un loc în care noțiunile de om și de omenie au fost suspendate.
În Născut pentru niciodată, Visky András elimină pasajele din scrierea lui Imre Kertesz, cu scopul de a dialoga cu ele. Și piesa, și spectacolul de odinioară (montat de Tompa Gábor pe scena Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca în stagiunea 2006-2007) dialoghează cu cel din anul 2009. Pe care l-am revăzut on line, acum în 2020, în Vinerea Mare a catolicilor.
Născut pentru niciodată mi se pare a fi o piesă și un spectacol despre imposibilitate. Despre imposibilitatea de a uita, despre chinurile rememorării. Această dublă imposibilitate explică, cred, paradoxul cuprins în titlul piesei. Bărbatul fără nume s-a născut într-un timp și într-un loc, ambele nepotrivite. La Auschwitz fiindcă “și la Auschwitz s-au născut copii”. Numai că, după cum se vede, nici prezentul nu îi este favorabil Bărbatului fără nume. Semn că niciodate nu își va găsi liniștea.
Iată de ce a luat decizia de a mărturisi, dar și pe aceea de a-și distruge propria mărturisire. Un moment admirabil realizat de Tompa Gábor în spectacolul lui și al minunatei trupe a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca.
Asemenea textului, spectacolul cu Născut pentru niciodată se situează în oglindă cu cel cu Vinerea lungă. Și precum Vinerea lungă, Născut pentru niciodată este un spectacol-eseu, un spectacol-problemă, un spectacol pentru suflet și memorie. Un spectacol destinat unei reflecții răscolitoare.
La început, pe scenă se află nouă personaje. Mai exact, nouă actori pregătiți să joace scena rugăciunii evreiești de vineri seara. Planșeul scenei (decorurile și costumele îi aparțin Carmencitei Brojboiu) e acoperit de un scris puternic, clasic, cu toc cu cerneală neagră. Câteva cuburi de plexiglas sunt utilizate fie drept scaune, fie drept simboluri ale poverii existențiale a personajelor. În centru, se află o cutie mare, tot din plexiglas. E locuința Bărbatului fără nume. În centrul casei, zărim o mașină de scris. Cele nouă personaje sunt jucate fără cusur de actorii Péter Hilda, Orbán Attila, Bodolai Balázs, Györgyjakab Enikö, Bogdán Zsolt, Galló Ernö, Sinkó Ferenc, Kató Emöke, Salat Lehel. Ei îndeplinesc funcțiile Corului din tragedia antică, dar au fiecare și evoluții individuale. O mențiune cu totul specială merită secvența “cu aprobare de la Stat’’, secvență în care Bogdán Zsolt și Galló Ernö ating virtuozitatea. Prin felul în care transpun lașitățile, cedările, instinctele primare, egoismele, temerile ființei umane în fața istoriei potrivnice.
Celor nouă li se alătură Bărbatul fără nume. Ființă chinuită, intrând cu o valiză în mână. Timid, timorat, speriat. Rătăcitor prin propria viață. Asemănător întrucâtva unui personaj beckettian. Deconectat de timp și, totuși, terorizat de ore. Revenind la rolul pe care l-a jucat în Vinerea verde, îmbogățindu-l, parcă jucându-i mai profund și mai intens tăcerile, Dimény Áron atinge performanța prin capacitatea de a aduce pe scenă contopirea dintre chinurile trecutului și cele ale prezentului. Dintre trăit și amintirea acestuia, dintre aievea și memorie.
Spectacolul regizat de Tompa Gábor e spiritual, sugestiv și limpede. Cu metafore cumpănit dozate. Cu imagini-forță abil pregătite și judicios plasate. Cu stări de maximă intensitate. Născut pentru niciodată a fost prezent în 2009 în Secțiunea OFF a Festivalului de la Avignon. După ce l-a văzut, celebrul Patrice Pavis a scris că e “un spectacol cu regia bine făcută’’. Subscriu. Și mai adaug că montarea are o cadență ireproșabilă și o melodie neliniștită, potențată de calitatea ireproșabilă a ilustrației muzicale, aleasă de regizor.
După cum anticipam, spectacolul se încheie printr-o imagine-șoc. Bărbatul fără nume lipește pe pèreții camerei sale paginile confesiunii posibil izbăvitoare. Iar dintr-o dată, din podul scenei țâșnesc șuvoaie de apă care acopeă personajele ca și mărturia. Numai că, dacă privești cu atenție, obserbi că apa provine din niște dispozitive asemenea unor dușuri. Nu poți să nu te duci cu gândul la dușurile morții. Ce altă dovadă mai bună că memoria nu poate fi oprită, că ea face orice să își ia partea ?
Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca
“Născut pentru niciodată”
Regia: Gábor Tompa
Dramaturgia: András Visky
Scenografia: Carmencita Brojboiu
Coregrafia: Vava Ştefănescu
Coloana sonoră: Gábor Tompa
Asistent de dramaturgie: Kinga Kovács
Bărbatul fără nume – Áron Dimény
Soţia – Enikő Györgyjakab
Maestrul în vârstă: Attila Orbán
Băiatul – Balázs Bodolai
Fata – Rita Sigmond
Directoul / Tatăl – Zsolt Bogdán
Titirez – András Buzási
Omul ciot – Ferenc Sinkó
Femeia – Emőke Kató
Bărbatul – Gábor Viola
Corul: Enikő Györgyjakab, Attila Orbán, Balázs Bodolai, Rita Sigmond, Zsolt Bogdán, András Buzási, Gábor Viola, Ferenc Sinkó, Emőke Kató
Data difuzării online: 10 apirlie 2010
