Fascinaţia distopiilor care strâmbă muchiile realităţii transformând-o în cele mai halucinante versiuni ale sale a fost înlocuită de curând cu spaima motivată în faţa unui prezent care seamănă îngrijorător de mult cu scenariile ficţionale. Dacă teoriile conspiraţiilor păreau excentricităţi până mai ieri, subiecte suculente pentru discuţii inteligente, de astăzi orice presupunere, orice pistă, orice zvon capătă dimensiuni de ameninţare verosimilă, sperie şi agită minţi şi suflete care s-au găsit dintr-odată fragile şi lipsite de apărare în faţa unei realităţi pe care o credeam cu toţii bună doar pentru persoanjele din blockbustere şi seriale de succes. Distopia îşi pierde aura de mit şi coboară de pe ecrane şi scene pe străzile noastre pustiite, cuvintele din paginile cărţilor rup copertele şi ne împăienjenesc raţiunea ascunsă în spatele uşilor bine încuiate şi îmbibate cu soluţii salvatoare de sănătate şi spaimă cu spaimă, zvon cu zvon, ipoteză cu ipoteză, ne asamblăm din cuburi deloc colorate propriul scenariu distopic şi înspăimântător.

În această realitate inconfortabilă, vizionarea unui spectacol de dans care spune povestea romanului „1984” al lui George Orwell oferă noi dimensiuni receptării unui act artistic conceput pentru scenă, şi nu pentru ecranele din casele noastre. Spectacolul din 2015 al companiei Northern Ballet din Leeds, Marea Britanie, păstrează firul roşu al acţiunii şi relaţiile principale ale persoanjelor celebre şi spune prin dans aceeaşi poveste îngrijorătoare despre societatea în care libertatea înseamnă sclavie, iubirea ură şi pacea război. În urmă cu mai bine de 70 de ani când Orwell îi închipuia pe Winston Smith şi O’Brien, Big Brother şi Camera 101, lumea supusă prin tele-ecrane de către o figură ameninţătoare a unui conducător suprem misterios, în care războiul, sărăcia şi frica sunt singura realitate posibilă a unei societăţi vidate de sentimente şi voinţă părea o analogie supradimensionată cu experimentele politice abominabile ale secolului XX şi atât. Astăzi, când ne dorim ca ecranele să ne „ajute” cât mai mult, când de bunăvoie ne supunem sistemelor din spatele lor şi ne oferim de bunăvoie consimţământul de a ne fi „citite gândurile” pentru ceea ce ne dorim să credem a fi avantajul nostru, Orwell nu mai pare un fin observator al trecutului, ci un adevărat gânditor de anticipaţie.

Spectacolul de la Northern Ballet reuşeşte să surprindă atmosfera angoasantă a acestei realităţi sufocante şi creează prin ritm relaţia dintre personaje, păstrând doar esenţialul din tramă. Nuanţele, detaliile şi dedesubturile acţiunii au fost sacrificate în favoarea esenţializării pentru o înţelegere cât mai facilă a poveştii. Decorul modular conceput de Simon Daw descrie prin câte unul, două elemente realiste, bogate în detalii, spaţiile de joc, eclerajul decupează foarte precis punctul focal în fiecare scenă, iar muzica lui Alex Baranowski este cea care dictează, parcă, întregul parcurs. De la frazele scurte, repetitive şi obsedante ale momentelor colective de ură şi conformism la sunetele calde, prelungi şi armonioase ale oazelor de libertate furată de către protagoniştii acestei lumi bizare şi reci şi până la acutele stridente din partea finală, în care mintea şi sufletul sunt torturate pentru a modifica iremediabil fibra umanului din ceea ce a mai rămas din om.

În acest univers sonor descriptiv, în care ritmurile variază şi se întrepătrund foarte activ şi percutant, coregrafia semnată de Jonathan Watkins are o fluiditate reconfortantă şi se pliază pe necesitatea de expresivitate a fiecărei scene. Scenele de grup, în care angoasa dictează aparenţa unui vid sufletesc astfel încât indivizii par lipsiţi de orice voinţă proprie sunt rezolvate prin mişcări scurte, precise, frânte, executate mecanic, iar armonia e dată de o sincronizare impecabilă, de preluarea frazei de mişcare de la un interpret la altul şi de o concnetrare are se resimte în fiecare gest sau expresie. Atunci când Winston (Tobias Batley) rămâne singur sau în scenele de iubire ilicită cu ulia (Martha Leebolt) mişcările se deschid, liniile se lărgesc, ritmul îşi recapătă senzualitatea, iar expresivitatea degajă emoţie şi lirism, chiar. Diferenţa între aceste două lumi redată prin mişcare reuşeşte să surprindă dublul standard din lumea lui Orwell şi să potenţeze plăcerea pentru normalitatea unei lumi izolate în camere clandestine şi respectul pentru lumea la comun strictă, rigidă şi „perfectă”.

Ultima parte a spectacolului, aceea în care mintea şi sufletul sunt epurate de voinţă şi sentimente prin tortura aplicată de un O’Brien (Javier Torres) puţin prea pedant şi prea puţin autoritar, într-o Cameră 101 expediată într-o scenă scurtă, demonstrativă şi lipsită de anvergura simbolisticii pe care o conţine în roman, se precipită şi pierde tocmai esenţa demonstraţiei acestei poveşti despre anihilarea totală a oricărei pâlpâiri de libertate. Scenele se grăbesc parcă spre final, mişcările nu mai au expresivitate, gesturile se rezumă la a arăta, doar, acţiunea, iar metafora e anulată grosolan. De-abia în imaginea de final, a unui Winston Smith şters literă cu literă din viaţă şi istorie, în care insul „vindecat” se pierde în mulţime odată cu uitarea sa totală recuperează ceva din atmosfera pierdută prin agitaţia celor câteva minute degringolante din scenele anterioare.

„1984” dansat de Northern Ballet este un spectacol uşor de privit, expresiv, care spune curat o poveste pe care nu ne mai permitem să o numim degajaţi distopie. E, poate, mai uşor de asimilat drama lui Winston cel însingurat într-un ultim spasm de libertate prin dans, ne e mai uşor să ne privim prin oglinda acestei poveşti, care ne devine din ce în ce mai mult realitate, spuse prin mişcare, fără cuvinte care să fixeze condamnarea unui „2+2” care nu mai suntem foarte siguri dacă are ca rezultat infailibil doar un „4” firesc.

Northern Ballet Company, Leeds, Marea Britanie

„1984” după George Orwell

Coregrafie: Jonathan Watkins

Muzica: Laex Baranowski

Scenografie: Simon Daw

Lighting design: Chris Davey

Video design: Andrzej Goulding

Dramaturgie: Ruth Little

Cu:

Tobias Batley – Winston Smith

Martha Leebolt – Julia

Hironao Takahashi – Charrington

Javier Torres – O’Brien