Nu și Oblomov, desigur, nu și Oblomov. Imaginați-vă propoziția rostită nu de glasul lui Don Wilson – naratorul din „Ferdinand the Bull” („But no Ferdinand”), deși tăurașul adulmecător de flori e sinteza disneyană de excelență a visului personajului lui Goncearov; Bibliografie: Capitolul IX –, ci de al lui Maurice Chevalier („No, sir, we won’t hide it”), cu un strop de tandră ironie Dean Martin Black Label în shaker. Ironie luându-i în cătare pe cei ce nu pricep scutul de mătase al „molimei care bântuia la Oblomovka”, pe unde „loca” are ca antonime „domol” ori „molcom”, sinonim pe Marina, născătoarea de cvadrupleți (personaj adus parcă direct, printr-o stranie retropoziție, din Daniil Harms), iar cuplul esențial Ilia Ilici/Zahar poartă chipurile lui Mihai Constantin și Constantin Dinulescu. „Tăcere estetotul și nemișcare plină: încântec sau descântec pe lume s-a lăsat. / Pe câmp și prin sate rătăcesc numai vaci care rumegă, oi care behăie și găini care cotcodăcesc./ Nici frunza nu se mișcă, nici vântul nu suspină, și apele dorm duse, și morile au stat.” Numai că:

În dimineața primei zile de Paști, o camionetă de la Urban (SA care ne dezinfectează nouă sectoru’ în care poporu’ vorbește cu mutu – doar aparent paradoxală +/- apostrofarea) trece prin fața blocului (jur, nu suntem la Oblomovka): șoferul scoate mâna pe geam și aruncă ditai ghemotocul de hârtie (rămasă de la vreo merdenea al cărei etimon, cu-atât mai mult în context, tare mi-e că e mai degrabă franțuzescul merde decât turcescul merdane, cum ne-nvață pe noi „Dexul”, deși obiceiul e pasămite frate nu cu codrul, ci cu semințele scuipate destoinic de revoluționarul balcanic Mărgelatu): „Continuăm acțiunea de spălare, combatere praf și dezinfecție…” – citat de pe site. Mai aproape de fereastră (de-a dreapta e locul ăla în care Radu Apostol, repet ca să se fixeze, pozase toporașii de stânga), gunoaiele uzuale. Firește, proaspete, pascale. Te gândești că i s-o fi luat și civilizației virale de-asta, umana, și c-o fi o socoteală și-n povestea aia cu planeții: „- Ce-ai, bre, Terra, de ești așa plouată? – Ce să fac, tușă Halley, nu vezi că mi-au ieșit oameni peste tot? – Las’ că-ți trece, fato…”. Pe de altă parte, la Magic TV, Madonna cu „Open your heart”: o vezi și parcă n-ai mai trece deloc. Decât pe strada sa, pe unde-ai aștepta-o umăr la umăr cu Cristi Minculescu și cu Bacovia (între „Fără tine mi-e greu” și „Altfel e greu pe pământ”). Altfel, dând o raită pe frontul „Războiului lumilor” al lui H.G. Wells, asezonat cu „Ciocnirea civilizațiilor” a lui Huntington plus Fukuyama cu tot cu prohodul lui cântat istoriei, nu faci decât să le constați melanjul de premonitoriu și lipsă de imaginație. Păi nu adulăm noi înțelepciunea davidiană a unuia mai scundac care i-a crăpat căpățâna cu praștia ditamai herculeanului Goliat? Ia luați de vedeți cum o dreg ăștia mici cu praștia coronei mari… Și-apoi, în coronascriptura lor de ce le-ar scrie Coronajupiterul altceva decât „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi”? Și-uite-așa, iuți în sex și în reflex, au lăsat „cel mai prețios capital” de-a dreptul perplex. Care capital, învățat să fie lovit pe la spate de cel mai aproapele lui (dar neașteptându-se să i-o ia ăla (ina)micu’ prin „orașul” interior), mârâie demn (din agonie): „De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu!”.

Până una-alta, ispita lui „vivere pericolosamente” se traduce prin consecințele dreptului fiecărei comunități/entități vii de a se dezvolta, înmulți, umple etc. Până lasă lat teritoriul gazdă. „Până și cuiele se aud tușind în foalele din fierărie/Lumea e încă o flacără mică oricine poate sufla în ea.” Cunoscută povestea, nu? (Cel puțin așa „spune bufnița” lui Nicolae Coande, poet-șef al Serviciului Dramaturgie de la Teatrul Național din Craiova.) Că doar de-aia se conversa atât de pleoștită planeta cu vecinele de peste zăplaz. Cilii vibratilii ăstora mici și dodoleți precum Cilly Willy, deloc la fel de simpatici ca pinguinul lui Paul Smith și Tex Avery, dar ajunși mari csillagok pe firmamentul societății nonsatisfacției (vezi Mick Jagger 1965), ne gâdilă de-acum sănătos (poate nu tocmai ăsta era termenul potrivit) temelia certitudinilor. Cărora, desigur, numai un comitet pentru situații speciale de urgență condus de florentina Pampinea le-ar infuza doza necesară de energie în palatul (care cum și-l are) de pe ipoteticul deal din cvartalul fiecăruia. Mai ales dacă „ochiu-nchis afară înlăuntru se deșteaptă” urmând învățăturile lui Karl Baedeker și Charles Baudelaire: „Aimer à loisir (…) au pays qui te ressemble”. Iar țara asta nu e niciodată aceeași, chiar când dai de ea în același loc. Exact cum același spectacol e de fiecare dată altul, lucru pentru care vor depune perpetuu mărturie anemometrul, busola, ocheanul, altimetrul, clinometrul, sextantul (sic…), Pampinea, Filomena, Neifile, Fiammetta, Elissa, Lauretta și Emilia (partea masculină nu o numesc din, bineînțeles, invidie pro-fesională; Nicolae Coande a ghicit: „eram băiețelul din Decameronul care se uita pe sub fustele literaturii”).  Asta de partea lui Ilia Ilici și a dorinței de „luxe, calme et volupté”.

Numai că, zic eu, lumea e împărțită în corturari și gospodari sau, vorba prietenului Vasile Ionescu, de șatră și de vatră. Pentru cei din urmă, gospodarii de vatră (pleonasm asumat), Oblomovka. Pentru cei dintâi, Adventure Park Arghezi: „Primejdia te cere și-o cauți orișiunde/Gândești că te pândește și bănui că se-ascunde.”

Din Filipine au confirmat-o, la sfârșitul toamnei trecute, Lia Bugnar și Maria Buză, de pildă (cu un an mai-nainte, din Ceylon și India, Anca Sigartău & Son), iar povestea asta de gladiatori moderni (cu Marius Damian în rol de herald intelectual al Colosseumului), cărora în afară de omor mai nimic nu le e străin, din „Asia Express”, e un soi de drum inițiatic pentru sedentari de voie, de nevoie, educați sub constelația show-ului care morțiș ține să continue. Defulare prin reprezentanți, supapă de siguranță că-i molimă, că-i orar office și pentru Ghiță Nițescu și pentru Niță Ghițescu, competiție cu haz și transpirație spre satisfacerea sedentarului care, probabil, se simte ca-n SF-ul în care te uitai la antrenamentele sportivilor și-ți și creșteau mușchi de culturist. Aș spune că reality-show-ul ăsta naște/dezvăluie tipologii ca-n teatrul ori romanul clasic, cu unii legi prietenie fără ca ei să aibă habar, alții te umplu de năbădăi și de-aia nu se prind ei de ce sughit cărând în spate vreo jumătate din propria lor masă corporală, cerșind mâncare și cazare într-o lume mai amestecată și mai teribilă decât te-ar lăsa să-ți închipui emisiunile de promovare turistică, pândind semne, descifrând ghicitori și alergând, Dumnezeule, alergând pe jos ori cu te miri ce – remake-ul după hitul lui Jennifer Rush s-ar reboteza „The Power of Hitching” –, la limita dintre scabros și extatic, dintre chicot și scrâșnet. În definitiv, și așa se poate citi invitația baudelairiană la călătorie, cu, de exemplu, actori (bine, cum se vede, deocamdată numai partea feminină a profesiei duce greul), cântăreți (Nico, Florin Ristei, Speak, Alex Velea), bloggerițe blonde și sexy care contrazic toate bancurile de „specialitate” (Alina Ceușan și Carmen Grebenișan) și-un bucătar celebru, Sorin Bontea, care a și câștigat concursul alături de Răzvan Fodor, teleast și vocalist, pe la începutul anilor 2000, la Krypton (mărturisesc slăbiciunea de a fi ținut cu echipa lor).

Firește, nu poți cunoaște lumea în viteza „express”, dar, iată, o poți aproxima prin detalii relevante. Aici lucrurile ajung inevitabil la noțiunea de spectacol, și el un sprint, în definitiv, atent premeditat sau lăsat la cheremul fortuitului. La limită, experiențe ca acelea ale unor Afrim, Frunză, Purcărete, de pildă, tot incursiuni pe planeta riscului extrem se dovedesc, în intervalul fulgurant dintre două manevrări ale cortinei, sub semnul voluptuos al primejdiei, prin care cunoști lumea și, cu puțin noroc, pe tine însuți. Sub semnul unei vida loca (POBox: Ricky Martin, YouTube), în beția de culori a cine știe cărui submarin galben, fie el al lui George Dunning ori Radu Dinulescu.

PS 1: Dacă din Oblomovka ne privește blând tăurașul Ferdinand, iar de partea cealaltă „Ducerea” lui Nichita Stănescu, pe la mijloc, pesemne, e ferma bătrânului MacDonald, în egală măsură gospodar și corturar, fie el și de hambar zoo-muzical. Cam ca fiecare dintre noi.

PS 2: Acum niște ani buni eram la Curmătura, în Piatra Craiului, împreună cu unul dintre tovarășii mei de munte (puțini și mai toți, acum, pe undeva prin stele). Nu găsisem loc decât la parterul priciului, iar la etaj, printre rucsaci, se-ncinsese o tarantelă care, mă rog, inimi zburdalnice, nu ne lăsa nicidecum să ațipim. Așa că am ieșit și am rămas câteva ceasuri să numărăm ploaia Perseidelor: genială demonstrație de actorie, de vortex al liniștii (paradox inevitabil), în spectacolul resurecțional propus de Directorul de scenă al nesfârșitului făr’ de-nceput…

PS 3: Poate și de-asta unii dintre prieteni îmi sunt acum în țara Perseidelor. Doar tarantela mă-ntreb dacă mai continuă. Asia Express, da. Gina Pistol așa zice. Drept care…