Despre „Însemnările unui necunoscut”, spectacol devenit realitate cãtre sfârșitul stagiunii 2010/2011 și care a putut fi văzut la Sala „Toma Caragiu” a Teatrului „L.S. Bulandra”, se vorbea demult în mediile teatrale românești.

Se știa de un număr destul de apreciabil de ani că regretatul regizor și pedagog Ion Cojar lucrase destul de mult la dramatizarea romanului „Satul Stepancikovo și locuitorii săi” („Din însemnările unui necunoscut”) datând din perioada de început a creației lui Dostoievski (1859), roman în care exegeții literari au identificat, de altfel fără dificultăți prea serioase, nenumărate influențe gogoliene. Însuși autorul „Demonilor” își recunoștea descendența din ilustrul său predecesor – „Suntem cu toții născuți din mantaua lui Gogol!”, exclama el –, confirmând diagnosticul pus de criticul Vladimir Belinski, cel care, după lectura manuscrisului primei cărți a lui Fiodor Mihailovici, „Oameni sărmani” (1846), nota: „A apărut un nou Gogol”. În plus, se mai știa că tot Ion Cojar a început repetițiile la spectacol, că acestea nu au fost tocmai comode, că au implicat căutări ceva mai consistente decât cele specifice oricărei premiere, că directorul de scenă a operat o seamă de modificări în distribuție.

După moartea autorului adaptării, o anume perioadă a plutit incertitudinea asupra viitorului spectacolului, apoi regizorul și directorul Teatrului Bulandra, acum, din păcate, regretatul Alexandru Darie, a făcut anunțul că, plăcându-i dramatizarea, va continua munca maestrului căruia, de altminteri, îi va și dedica montarea. Din „Însemnările despre spectacol”, datorate lui Alexandru Darie și publicate în caietul de sală al premierei (un caiet luxos, cu o prezentare grafică demnă de toată stima, însă, paradoxal, extrem de zgârcit în informații tocmai despre cartea ce stă la baza dramatizării), rețin mărturisirea regizorului potrivit căreia ar fi păstrat 99,99% din componența distribuției finale lăsate de predecesor, că s-a îndrăgostit de dramatizare, că a citit-o ca o piesă despre teroare, teroarea făcută cu milă dumnezeiască, teroarea făcută cu intenția de a face bine. Alexandru Darie mărturisea  că a citit textul ca pe un amestec de viață ratată și povești de dragoste care nu duc nicăieri și cu „acest măscărici care terorizează toată casa”. De fapt, conchide Alexandru Darie, e un univers terorizat de un personaj.

Romanul lui Dostoievski e vast, amplu, polifonic. Cu numeroase digresiuni în trecutul unora dintre personaje (ca, de exemplu, în cel al Generălesei). Toate aceste digresiuni, unele cu caracter aluvionar, au fost îndepărtate de semnatarul dramatizării care – și avem numeroase indicii în acest sens – a încercat să simplifice povestea, să o facă inteligibilă, în conformitate cu regulile scenei.

Despre ce e vorba de fapt? Tânărul Serghei Alexandrovici, jucat în spectacolul care prilejuiește aceste însemnări, relativ nesemnificativ de Alexandru Potocean,  e chemat la moșie de unchiul său, colonelul Egor Ilici Rostanaev, spre a se căsători cu guvernanta Nastenka. Și asta fiindcă unchiul dorește să pună capăt zvonurilor, deloc neîntemeiate, referitoare la o relație amoroasă între el și guvernanta Nastenka. Numai că, odată ajuns la moșia colonelului, viitorul mare specialist în mineralogie (în pietre, cum disprețuitor îl numește mai întâi Generăleasa, apoi mai toți ai casei) găsește o lume nebunã, o lume pe dos, o casă de nebuni. Adevăratul stăpân nu mai e Rostanaev, ci Foma Fomici, personaj uluitor prin ridicolul său – a fost atâta vreme bufon, încât a ajuns el însuși să aibă nevoie de bufoni, cum îl caracterizează cineva –, pe care unii îl socotesc adevăratul binefăcător, cum l-a proclamat Generăleasa, iar despre care alții au presentimentul că îi va distruge pe toți.

Foma Fomici e un fel de Tartuffe, un discoureur, un bufon, un actor ratat ce îi mai fascinează pe unii mai slabi de înger și de minte, un amestec bizar de dictator real și de dictator de bâlci, un farseur de joasă speță și un manipulator versat. Își bate joc de toată lumea, își află timp să îi umilească atât pe servitori (mai cu seamă pe ciudatul  Falalei și pe octogenarul Gavrilă Camaedin, căruia îi cere să învețe și să i se adreseze în franțuzește), își plânge de milă, dar cel mai mult îi place să își bată joc de adevăratul stăpân al moșiei de la care așteaptă să i se adreseze cu Excelență.

Nu toți cei ce se adăpostesc ori servesc în imensa casă a colonelului Rostanev sunt cu adevărat entartuffiés,ca să preiau cuvântul folosit de Gérard Genette spre a caracteriza personajele din celebra piesă a lui Molière, unii, precum Evgraf Larionîci Ejevikin sau Ivan Ivanîci Mizincikov, simulează supunerea, fiindcă o atare atitudine le este folositoare, ș.a.m.d. Serghei privește mai întâi timorat, apoi uimit, mai încolo dezgustat, ceva mai târziu revoltat ceea ce se întâmplă, iar primul de neînțeles i se pare a fi nimeni altul decât unchiul său. Serghei e corpul străin, e cel ce încurajează începuturile de revoltă ale adevăratului stăpân, e uimit, dezamăgit, dezolat de abandonurile acestuia.

După cum cred că s-a putut deduce din acest amplu și nițeluș cam prea didactic rezumat al conținutului, romanul lui Dostoievski e făcut dintr-o mulțime de povești complementare, din numeroase piste narative. Are, cum s-a observat, o construcție polifonică. Așa încât operația de trecere dintr-un gen literar în altul nu e nicidecum simplă. Lucrul la birou se cuvine neapărat completat în repetiții, ele sunt cele ce dezvăluie neclarități și imprecizii, impun limpeziri, corectează, arată dacă din materia epică s-a tăiat prea mult ori prea puțin.

Mă tem că în spectacol limpezirile acestea nu sunt suficiente și vin destul de târziu în ansamblul regizat de Alexandru Darie. Cel puțin în prima parte a montării, directorul de scenă pare să se fi concentrat în special pe elaborarea nebuniei apocaliptice din casa colonelului. A fost fascinat de formă, și nu de clarificarea poveștii. A ținut să ne arate cât mai apăsat, la modul cât mai grotesc cu putință, cât mai gogolian, colecția de indivizi ce își fac apariția din nenumăratele încăperi ori din curtea casei lui Rostanaev și care se concentrează într-o încăpere de formă trapezoidală, un fel de tunel de trecere (scenografia: Maria Miu, o scenografie superbă care, din păcate, a trecut neobservată de tot felul de jurii de specialiști) pe care nimeni, niciun personaj nu vrea să îl părăsească, din care, de fapt, nimeni nu va fi cu adevărat izgonit.

Există în spectacol o scenă remarcabilă, cea în care Rostanaev îl dă afară pe Foma Fomici, sătul nu de tratamentul ce i-a fost aplicat lui de acesta, ci revoltat de jignirile aduse Nastenkăi, scenă remarcabilă prin dramatismul conținut. Din păcate, scena în cauză mi se pare a funcționa izolat în economia montării. Lui Alexandru Darie i-a făcut plăcere să se aplece asupra aspectelor colorate, sacrificând substanța. I-a plăcut găselnița cu corul bisericesc (unul de virtuozi, neîndoielnic), dar a supralicitat-o. Nu s-a mulțumit cu atât, a pus la cale un fel de omagiu în stil american adus lui Foma Fomici, și uite așa Corul Accoustic ajunge să cânte, cu accent rusesc, un cântec din folclorul afro-american, sărbătorirea uzurpatorului, amintind astfel de un alt text molieresc, „Burghezul gentilom”.  Iar în momentul final, montarea cade în revuistic, resimțit tot ca un apendice nedorit, în pofida faptului că, pe atunci, octogenara Tamara Buciuceanu (Generăleasa) are nerv și vitalitate.

Ceea ce surprinde – iar pe mine, care l-am cunoscut pe Alexandru Darie încă din vremea începuturilor sale (și ale mele) în meserie m-a surprins chiar neplăcut – a fost relativa precaritate a lucrului cu actorii. Nedesăvârșirea acestuia. Mai exact, m-a mirat la vremea premierei, m-a mirat și acum, când am revăzut online spectacolul, absența voinței și a încercărilor de omogenizare valorică.

Unii dintre componenții distribuției evoluează la considerabile cote artistice. Mă gândesc la Ion Besoiu (Gavrilă Camerdin), la Marian Râlea (Falalei), la Antoaneta Cojocaru (foarte bună în rolul mut Praskovia Ilinișna), la Ana Ioana Macaria (concentrată, cu fior tragic în Nastenka). Alții scapă cam multă vopsea din tubul ce le-a fost pus la dispoziție spre a-și colora personajele. E cazul lui Petre Lupu (Evgraf Larionîci Ejevkin), al Bogdanei Darie (cu un deranjant, prin imobilitatea lui, zâmbet afișat pe toată durata spectacolului – iar durata e consistentă, aproape patru ore), poate chiar și al Mirelei Gorea (Anfisa Petrovna), dar și al Manuelei Ciucur (Perepilșina). E foarte bun Gheorghe Ifrim (Mizincikov), și e bun nu doar în secvența monologului, ci și în  momentele fără text, când personajul său se află la pândă. Pânda, supravegherea, ascultatul la uși e un motiv recurent în spectacol. Se cuvine evidențiat, de asemenea, jocul Ilincăi Manolache (Sașa). Andrei Runcanu (Pavel Semionîci Obnosin) sau Lucian Ifrim (Vidopleasov) au evoluții corecte. Cum spuneam, de la Alexandru Potocean, distribuit în Serioja, așteptam mai mult.

Lipsa  de omogenizare pe care o acuzam mai sus se manifestă flagrant în cazul interpreților rolurilor principale masculine. Mihai Constantin (Rostanaev) nu a găsit  cel mai riguros și mai bun drum către personajul încredințat. Se vede cu ochiul liber că actorul a căutat, că în căutările sale a vrut cu obstinație să fie altfel decât a fost în Oblomov, numai că nu a identificat formula cea mai bună. În schimb, efortul de epurare a mijloacelor și efectelor de prisos, a ocheadelor și fasolelilor s-a soldat cu rezultate maxime în cazul lui Virgil Ogășanu, interpretul lui Foma Fomici. E, de departe, cel mai izbutit rol din spectacol, cel mai reușit rol din creația din ultimii ani a lui Virgil Ogășanu și una dintre cele mai proeminente realizări artistice la categoria roluri principale masculine din spectacol.

Teatrul „L.S.Bulandra” din București

„Însemnările unui necunoscut”

Dramatizare de Ion Cojar după un roman de F.M. Dostoievski

Traducerea romanului: Tamara Gane

Regia artistică și lighting design: Alexandru Darie

Scenografia: Maria Miu

Cu: Mihai Constantin, Virgil Ogășanu, Tamara Buciuceanu, Alexandru Potocean, Ana Ioana Macaria, Manuela Ciucur, Marian Râlea, Ion Besoiu, Gheorghe Ifrim, Petre Lupu, Mirela Gorea, Andrei Runcanu, Bogdana Darie, Ilinca Manolache, Lucian Ifrim, Antoaneta Cojocaru

Cu participarea Corului Accoustic, dirijor: Daniel Jinga

Data difuzării online: 11 aprilie 2020