Nu e deloc complicat să povestești „După faptă și răsplată”, piesa lui Shakespeare scrisă, din câte se pare, în 1604, jucată pe scenele românești destul de rar, încă și mai rar cu succes, sub titlul „Măsură pentru măsură”.

Așadar. Vincentio, ducele Vienei, pleacă, din motive aparent neclare, într-o călătorie în străinătate. Îl lasă în locul său (motivul locțiitorului are o anume recurență în text) pe Angelo, un nobil cu o bună reputație. Toată lumea bănuiește că Vincentio ar fi undeva prin Polonia. În realitate, el s-a retras într-o mănăstire de la țară. Angelo abuzează de putere, comite nenumărate nedreptăți, își ascunde ori își dă în vileag numeroasele vicii pronunțând sentințe capitale pentru vini minore, instituie teroarea. Vincențio află îngrozit toate acestea, revine incognito la Viena, se lămurește asupra felului de a fi al lui Angelo, îi dejoacă planurile criminale. Revenirea îi e așteptată ca o izbăvire, în el stă speranța dreptății, toți cei pedepsiți pe nedrept văd în Prinț salvarea și revenirea la ordinea naturală a lucrurilor și la armonia de odinioară. Dorința li se împlinește, Ducele judecă vinovații, sentințele sunt blânde, ba chiar anulate. Așa încât totul se termină cu bine.

Povestea aceasta, rezumată atât de ușor e, în realitate, ceva mai complicată, căci viața însăși e astfel, iar oamenii încă și mai și. Pentru a-l cunoaște pe adevăratul Angelo, îmbătat de putere, pentru a-și cunoaște supușii, Ducele trebuie să ajungă în locuri dintre cele mai deocheate. De altminteri, trebuie spus că au fost comentatori ce au acuzat piesa de limbaj licențios. Spațiile se multiplică, devin tot mai labirintice, scrierea crește de la o scenă la alta, dobândește o alură barocă, riscă să pară dezordonată, la un moment dat parcă ar fi scăpată din mână.

Shakespeare însuși dă semne că ar fi avut oarecare dificultăți în stăpânirea materialului dramatic din ce în ce mai stufos, iar lucrul acesta, deși rezolvat, nu rămâne fără consecințe, acestea însemnând tot atâtea dificultăți pentru cei ce se gândesc să pună în scenă „Măsură pentru măsură”. Fiindcă nu e deloc simplu să identifici o formulă integratoare și, mai apoi, să o edifici scenic coerent și durabil, pentru această piesă aparent simplă, de fapt versatilă, care are mereu tendința de a scăpa din mână. Nici comentatorii literari nu prea au căzut de acord atunci când a trebuit să plaseze textul într-o căsuță generică, poate și din pricina faptului că în „Măsură pentru măsură” e vizibilă ceea ce Andrzej Žurovski (cf. „Citindu-l pe Shakespeare”, Fundația Culturală Camil Petrescu & Revista Teatrul azi. București, 2010) numește optica dublă. Adică arta specifică geniului shakespearian de a privi totul în mai multe dimensiuni simultane. Pentru shakespearologul polonez piesa e, totuși, o comedie. Au fost exegeți ce au edictat că scrierea trece de la registrul comediei în acela al farsei tragice. „E o tragi-comedie” – zicea Nicolae Iorga – „de fapt, chiar o tragedie”. Dar dacă la nivel generic discuția e departe de a fi incheiată, din punct de vedere ideatic lucrurile stau ceva mai clar. „După faptă și răsplată” e un eseu pe tema puterii, a felului în care se comportă deținătorii ei. Exemplarul, dar și controversatul spectacol montat în anul 2010 de Matthias Langhoff la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca nu trădează nici măcar cu o iotă o atare realitate. După voința lui Shakespeare, el tratează textul prin filtrul mai multor viziuni simultane. Nu se abate deloc de la substanța ideatică a partiturii, dar invenția scenică e surprinzătoare. Chiar stupefiantă. De aici stupoarea dacă nu chiar refuzul cu care a fost tratat de unii atunci când montarea a făcut parte din selecția oficială a unei ediții a Festivalului Național de Teatru.

De altfel, regizorul de origine elvețiană, stabilit la Paris, pare a fi adus în montare textul integral, completat cu câteva sonete ale Marelui Will. Marea artă a lui Langhoff constă în știința de a fi rescris scenic eseul shakespearian într-un mod deloc scorțos. Dimpotrivă. Sprințar, cu un comic fabulos, îmbelșugat, schimbând uneori chiar vectorii ori inductorii acestuia, amplificând cu mult curaj, dar și cu rezultate apreciabile ponderea lui Vincentio. Totul într-un ansamblu policrom, sprinten și plin de haz ce durează aproape patru ore ce trec pe nesimțite.

La intrarea în sală, pe scenă privirea ni se ciocnește de austera cortină de fier. Care se ridică pe îndelete, în acordurile muzicii compuse de Vasile Șirli. Zărim o tânără de azi, frumoasă, fragilă, dezorientată (siluetată de Pethö Anikó, cea care vom vedea ceva mai încolo că e nimeni alta decât merituoasa interpretă a Isabellei). Imaginile ce se răsfrâng dintr-un filmuleț proiectat și care se amestecă cu decorurile pictate, imaginate și ele tot de Matthias Langhoff, ne plasează într-un spațiu anume, riguros precizat, multora dintre noi absolut familiar, cel al Pieței Muzeului clujean, indicat ca atare de o notiță însoțitoare. Tânăra intră în muzeu, iar retina ei, ca și retina noastră, a spectatorilor, e bombardată de un montaj filmic. Deslușim în succesiunea de fotograme figuri istorice binecunoscute, ale unor vremelnici puternici ai Lumii – Churchill, Stalin, Brejnev, Ceaușescu și alții asemenea lor. Oameni ce au făcut jocurile, pe care puterea nu putea să-i mai încapă, ce s-au crezut veșnici, care au comis nedreptăți și care, poate, nu întotdeauna și-au primit răsplata cuvenită pentru fapta lor. Mai apoi ajungem într-o Vienă atemporală. Ducele, figură de bonom, (Hatházi András) își anunță decizia plecării și pe aceea a transferului temporar al puterii celui pe care l-a ales drept locțiitor. Acesta se cheamă Angelo (Bogdán Zsolt), un bărbat încă tânăr, de o sobrietate rece, îmbrăcat în haine cenușii, de o austeritate afișată (costumele, fără cusur alese, sunt datorate Carmencitei Brojboiu), ce își cenzurează și cea mai mică urmă de bucurie. E doar recunoscător, dacă nu cumva formal-recunoscător celui ce i-a arătat încredere și promite că își va îndeplini îndatoririle. Până aici, lucrurile evoluează simplu, previzibil, nimic nu pare a prevesti furtuna. Nici furtuna nedreptăților declanșate de Angelo, nici furtuna scenică pusă la cale de acest Prospero al regiei contemporane ce se dovedește încă o dată a fi Matthias Langhoff.

Pe neașteptate, directorul de scenă abandonează cheia realistă și transpune totul într-una brechtiană. Piesa lui Shakespeare devine, datorită voinței noului Prospero, o Operă de trei parale, pe scenă mișună curve și călugărițe, popi și perverși, asceți și asasini. Fiecare personaj are parte de songul ori songurile lui, muzica lui Vasile Șirli se asociază perfect cu versurile sonetelor shakespeariene, pregătirea și performanțele vocale ale actorilor sunt impresionante (lucrul acesta se datorează, fără doar și poate, și corepetitorilor Stollár Xénia și Incze G. Katalin), unii dintre ei (îi numesc aici pe Dimény Áron, pe Kato Emöke, dar și pe interpreții rolurilor principale, Hatházi András și Bogdán Zsolt) ating virtuozitatea, o virtuozitate ce se completează, firește, cu aceea pe care ei și colegii lor de scenă și de trupă o dovedesc în ipostaza esențială și definitorie de actori de teatru dramatic. Iar Prospero – Matthias Langhoff nu se joacă de-a metoda brechtiană, așa cum, din păcate, prea adesea s-a cam întâmplat pe scenele noastre. În chip și cu mijloace pur artistice, nedemonstrativ, el ne arată cu firescul, dar și cu generozitatea specifice marilor artiști ce înseamnă a monta un text în această cheie, tot la fel cum ne arată ori ne reamintește ce înseamnă rigoare și stil. Însușiri care au fost adoptate necondiționat și la impresionante cote de profesionalitate de actorii Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. Langhoff ține perfect în mână spațiile, opțiunea lui pentru scena turnantă e validată de fiecare moment, de fiecare secvență a montării, continuum-ul faptic e fără cusur. Regizorul nu se mulțumește cu atât. Sporește cu fiecare nou moment miza, e sigur pe sine și, evident, perfect încrezător în posibilitățile trupei. Parcă ar fi lucrat de când lumea cu actorii Teatrului Maghiar din Cluj, Langhoff a știut ce să le ceară, artiștii trupei l-au urmat, iar rezultatele sunt pe măsură. Deghizarea Ducelui ia în spectacolul clujean forme dintre cele mai neobișnuite. Astfel încât actorul Hatházi András nu îl interpretează doar pe Duce, nu numai pe deghizatul, timidul și stângaciul călugăr, ci tot lui îi revine și sarcina de a-l juca pe Pompeius, băiatul de serviciu de la taverna Doamnei Răsfrecate. Spectacolul devine astfel și recitalul riguros măsurat artistic al acestui artist magnific. La un moment dat, Hatházi András se metamorfozează în actor de stand up comedy. Pompeius al lui e un fel de Alfred Doolittle, actorul se joacă pe registrele fonetice ale limbii, își denaturează voit rostirea, maghiara se contaminează cu româna, caricaturizează alte idiomuri ceva mai colorate, comicul e acaparator, nebunatic, dar riguros controlat de interpret.

Funcțiile de bufon ar trebui, conform vrerii lui Shakespeare, să fie deținute în totalitate de Lucio, interpretat sans défaut de Dimény Áron. Langhoff vrea altfel și i le distribuie atât lui Pompeius, cât și Temnicerului, magistral jucat de Biró Jószef. Extrem de complex se arată Angelo, a cărui interpretare a fost încredințată lui Bogdán Zsolt. Rece, ascunzându-și natura reală, viciile, defectele, amintind câteodată de Peter O’Toole, cel din „Noaptea generalilor”, fără excesele specifice personajului din film, Angelo, jucat de Bogdán Zsolt, păstrează fărâma de umanitate ce, până la urmă, justifică iertarea. Bogdán Zsolt e iarăși în mare formă, dar devine absolut senzațional în momentul în care personajul lui își recunoaște limitele și e nevoit să își admită tarele. Mă gândesc la momentul petrecut în vecinătatea pianului, unul în timpul căruia realmente te trec, pe tine, spectator, fiorii. Frumoasă, delicată, cu izbucniri umane ce dovedesc o remarcabilă combustie interioară, o trăire a rolului, subtil conjugată cu distanțarea de tip brechtian, e Pethö Anikó (Isabela), în vreme ce Kató Emöke are evoluții perfect diferențiate, în funcție de rolurile în care evoluează (Doamna Răsfrecată, Mariana, Groaznic). Sunt buni, foarte buni, fiecare în parte și toți laolaltă, revalidând condiția de trupă autentică (nu voi repeta niciodată îndeajuns cuvântul!) a actorilor Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca actorii Orbán Attila (Escalus, funcționarul perfect, căruia îndatoririle îi cer să fie lipsit de personalitate și, deopotrivă, să fie neinteresant, prin felul în care își joacă rolul, actorul fiind, din contră, cât se poate de interesant), Szücs Ervin (Claudio), Keresztes Sándor (Cot), Buzási András (Spumă), Köllö Csongor (etern turmentatul Bernardino), Varga Csilla (Julieta, Maica Francesca, Fatima). Conduși de bagheta farmecată a lui Matthias Langhoff care, după cum lesne se poate vedea a interpretat con brio rolul lui Prospero, actorii Teatrului Maghiar de Stat din Cluj marchează o mare izbândă. Deloc pe placul majorității criticii românești de teatru. Se mai întâmplă.

Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca

„Măsură pentru măsură” de William Shakespeare

Regia: Matthias Langhoff

Dramaturgia: Matthias Langhoff

Decorul: Matthias Langhoff

Muzica: Matthias Langhoff

Costumele: Carmencita Brojboiu

Efecte sonore: Balázs Bodolai

Pictura: Arthur Bota

Asistenţi de scenografie: Carmencita Brojboiu, Samäel Steiner

Asistenți de regie: Eszter Tompa Balázs Bodolai

Asistent de dramaturgie: Kinga Kovács

 Corepetitori: Xénia Stollár, Katalin Incze G.

Mişcarea scenică: Ferenc Sinkó

 Distribuția:

Ducele, Pompeius – András Hatházi

Angelo – Zsolt Bogdán

Escalus – Attila Orbán

Temnicerul – József Bíró

Lucio – Áron Dimény

Claudio – Ervin Szűcs

Cot – Sándor Keresztes

Spumă – András Buzási

Bernardino – Csongor Köllő

Isabella – Anikó Pethő

D-na Răsfrecată, Mariana, Groaznic – Emőke Kató

Julieta, Maica Francesca, Fatima – Csilla Varga

Data difuzării online: 20 aprilie 2020