Copiii răsfăţaţi mereu îşi doresc jucăria prietenului lor. Indiferent de cât de frumoase, noi şi multe i-ar fi cele proprii, întotdeauna ceea ce are altul i se pare mai tentant, doar pentru simplul fapt că el însuşi nu deţine acel ceva. Fetele cu părul creţ se visează cu plete netede, iar cele cu păr moale şi drept petrec ore încercând să îl onduleze cu un aspect cât mai natural. Deţinătorii succesului în afaceri, proprietari de multe case, maşini şi yachturi rareori au timp să se bucure de ele şi speră la un răgaz, iar cei care se zbat să încropească traiul zilnic visează cu ochii deschişi la luxul pe care munca cinstită nu îl atrage de la sine. Imediat ce comanzi la restaurant un fel de mâncare ţi se va părea cu mult mai inspirată alegerea tuturor celorlalţi de la masă. Suntem suciţi şi predispuşi să nu fim uşor de mulţumit.

În ultimele săptămâni am devenit cu toţii spectatorii aceloraşi spectacole, indiferent dacă stăm pe canapeaua noastră din Bucureşti, pe scaunul din Berlin sau fotoliul de la Londra. Şi curiozitatea de a compara caprele vecinilor între ele e mare. În mod sigur ne-ar plăcea să avem resursele tehnice ale colegilor cu câteva decenii mai avansaţi şi doar cu câteva sute de kilometri mai occidentali. Vizionarea celor două versiuni ale spectacolului „Frankenstein”, de Nick Dear, după romanul omonim al lui Mary Shelley, montat de Danny Boyle în 2011 la Teatrul Naţional din Londra este un experiment satisfăcător pentru orice spectator împătimit de teatru. Pornind de la comparaţia puerilă la noi vs. la ei, primul punct pe care îl marchează echipa adversă e calitatea producţiei în sine. Începând cu filmarea dinamică, montată alert, din unghiuri speciale, cu prim-planuri generoase, coerenţă şi consistenţă îţi dai seama că ne-au luat-o de mult înainte la capitolul arhivare/conservare/tezaurizare/marketing/exploatare produs artistic. Filmările noastre martor, cu feţele actorilor arse de supra-expunere, mişcare de aparat ad-hoc din mână, sunet captat, parcă, din borcan şi imagine înregistrată, parcă, de o cutie de pantofi nici nu pot intra într-o comparaţie decentă.

Apoi gâtul ni se alungeşte şi mai tare în farfuria vecinului atunci când ne minunăm de efectele sceno-tehnice: sute de becuri care se lăţesc şi se alungesc deasupra scenei şi a sălii, ninge, plouă, iese foc de sub scenă, turnanta se învârte, trenuri pe şine, fum greu şi câteva secrete de ecleraj şi gata lacul, copcile şi cicatricile de pe pielea creaturii rămân în acelaşi loc de la început până la sfârşit, fiecare fir de iarbă e acolo unde ar trebui să fie, orice scamă de pe scenă e acolo cu un rost. Precis au costat mult toate trucurile astea. Precis au un buget care „îţi stinge lumina”. Puţini ştiu că şi bugetele unor mega-giga-hecta-superproducţii autohtone beneficiază de fonduri deloc de neglijat, însă efectul artistic… nu se realizează nici pe sfert.

Dar putem să ne prevalăm de dreptul nostru neaoş de a strâmba din nas superior şi de a cataloga producţia londoneză drept comercială. La fel cum filmele româneşti sunt „de artă” prin comparaţie cu succesele de box-office, la fel şi „Frankenstein” e pentru cei mulţi uşor de impresionat. Casa-casă, ploaia-ploaie, focul-foc. Unde e metafora, nimicul făcut bici care nu doar plezneşte, dar poate fi consumat şi pe post de sugiuc la pauză, misterul, tuşa personală, demonii interiori exorcizaţi public, ezoterismele de bucătărie, energiile, incantaţiile, proiecţiile, fumurile şi impresiile? Fără acest arsenal „artistic” e doar un spectacol pe gustul publicului (şi atât). Ne-ar cam plăcea să avem şi noi posibilităţile vecinilor, dar nu am admite nici picaţi cu ceară că ne-a plăcut, atâta timp cât noi facem artă şi ei sunt comerciali.

Dacă am fi puţin sinceri, „Frankenstein” este exact genul de producţie pe care e de dorit să o găseşti la un teatru naţional. Un text valoros al literaturii naţionale, montat în aşa fel încât să înţeleagă tot poporul povestea, cu câteva elemente surprinzătoare, în ritmul prezentului, cu maximul de profesionalism şi seriozitate. Ar fi cel puţin reconfortant să ne putem compara cu câteva spectacole autohtone de acest nivel. Din păcate, teatrele care au în titulatură şi sintagma „naţional” rar strecoară, din greşeală, parcă, producţii care să îndeplinească un obiectiv atât de simplu şi clar.

Experimentul vizionării celor două versiuni disponibile timp de o saptămână pe Youtube e, însă, mai interesant şi mai serios decât comparaţia mofturoasă între teatre naţionale. Benedict Cumberbatch vs. Jonny Lee Miller e un meci cu miză mai mare. Studiul de caz asupra posibilităţilor de interpretare individuale ale celor doi protagonişti pune faţă în faţă comparaţia nedreaptă dintre un actor mare şi un actor talentat. Johnny Lee Miller nu are nicio vină că Benedict Cumberbatch pur şi simplu e vârful generaţiei sale. Are tot ce îi trebuie pentru a fi foarte plauzibil şi performant în ambele ipostaze, nu greşeşte cu nimic. Şi, totuşi, în ambele situaţii varianta de interpretare a colegului său e superioară.

E vorba pur şi simplu de lejeritatea oraganică a aceloraşi mişcări, naturaleţea impostaţiei, ludicul subtil, emoţia expresivă, ritmurile care surprind mereu, micile detalii ale unui picior care tremură, privirea care taie ca o lamă ascuţită şi precisă, tot „pachetul” pe care Cumberbatch îl oferă şi încă ceva în plus. Carisma, prezenţa scenică absolut copleşitoare a acestui actor care pare în mod paradoxal constant conştient de valoarea sa, pe care nu o afişează ca pe un titlu de glorie sub formă de medalie, ci o foloseşte cu maximul de asumare în folosul personajului. Dacă nu ar fi împărţit scena cu Benedict Cumberbatch, Johnny Lee Miller ar fi fost foarte bun în amble ipostaze. Prin comparaţie, însă, tehnica sa bine drămuită, interpretarea sa matematică şi serioasă, efortul său lăudabil sunt acolo doar pentru a da replica acestui tăvălug actoricesc numit Benedict Cumberbatch. Şi nu e drept. E frustrant să fii bun, dar nu suficient de bun prin comparaţie. Dar e foarte curajos şi de respectat gestul său de a face faţă, decent şi profesionist, cu sinceritate şi asumare. E uşor să depăşeşti contururile şi să pici lamentabil pe panta penibilului exagerărilor şi formelor gonflate artificial atunci când încerci să faci faţă unui partener ce nu pare tocmai generos, care beneficiază de toate atu-urile. Şi, totuşi, nu o face. Rigoarea englezească punctează din nou.

„Frankenstein” difuzat timp de o saptămnă în ambele variante de distribuţie e un bun prilej pentru comparaţii mai mult sau mai puţin cârcotaşe, orgolioase ori sincere. Dincolo de concluziile personale şi de tristeţi sau victorii individuale, rămâne câştigul general valabil al întâlnirii cu un mesaj bogat, povestit frumos. Omul care se pune de-a curmezişul naturii trebuie să înfrunte consecinţele acţiunilor sale, aparenţele ascund de multe ori profunzimi nebănuite, creaţia şi creatorul trăiesc şi mor împreună, iubirea e sentimentul care pune lumea în mişcare şi lista gândurilor pe care le stârneşte acest spectacol poate continua.

Teatrul Naţional din Londra

„Frankenstein” de Nick Dear, după romanul omonim al lui Mary Shelley

Regie: Danny Boyle

Decor: Mark Tidesley

Costume: Suttirat Anne Larlarb

Lighting Design: Bruno Poet

Muzică: Underworld

Coregrafie: Toby Sedgwick

Lupte scenice: Kate Waters

Asociat muzical:  Alex Baranowski

Sound Design: Underworld, Ed Clark

Distribuţie:

Creatura –  Benedict Cumberbatch/ Jonny Lee Miller Victor

Frankenstein – Benedict Cumberbatch/ Jonny Lee Miller

Gretel – Ella Smith

Gustav – John Killoran

Klaus – Steven Elliott

Agatha de Lacey – Lizzie Winkler

De Lacey Karl – Johnson Felix

De Lacey – Daniel Millar

Elizabeth – Lavenza Naomie Harris

William Frankenstein – Jared Richard

Frankenstein – George Harris

Clarice – Ella Smith

Servitori – Martin Chamberlain, Daniel Ings

Rab – Mark Armstrong

Ewan – John Stahl

Femeia creatură – Andreea Padurariu

Poliţist  – John Killoran

Figuraţie –  Josie Daxter, William Nye