La Ligne Maginot eu… eu sunt… Și Madame Bovary, și volintirul Crăcănel, și domnișoarele Iulia & Christina, și August & Mircea, și „domnișoara Matilda Popescu de profesiune particulară menajeră împreună cu mama sa dna Ghioala Popescu”, și „domnișoara Lucreția Ionescu de profesiune rentieră” și să n-o uit pe „Domnișoară-domnișoară-ce-program-aveți-diseară” cea din stație de la Lizeanu, pe unde trec tramvaiele 1 și 10 cu țăcănitul roților lor de fier (cândva, glas ca „o șoaptă de iubire”), de care-mi amintește în fiecare dimineață pulverizatorul umezind cu clor covorașul de la intrare. Covoraș verde-praz cu soartă de meterez, de sistem de fortificații gândit, să zicem, de generalul Brialmont și trecut în civilia istoriei pe post de ciupercării și depozite de murături. Linie Maginot de uz familial, cum fiecăruia i se construiește, cale de-o viață, spre apărarea insulei din dotare  (bipedă cu certitudine, trestie gânditoare mai degrabă pentru pascalienii optimiști), Itacă din grădina lui Kavafis, al cărei dar și har esențiale înseamnă mai degrabă absență magnetică, instigare, incitare și rătăcire cu țintă, totuși. Așa că rostul Itacăi ar însemna, mai degrabă, fructele uitării din livada lotofagilor, lâna oilor lui Polifem, hiturile sirenelor (interzise vâslașilor ceruiți ca vinul vechi în amfore), Circe ori Calypso (măcar la nimfa din urmă să fi rămas Odiseu, fiindcă proprietara Ogygiei cred c-ar fi marșat la un amour à trois, Penelopa s-ar fi curarisit de Webstuhlkomplex și zău că s-ar fi salvat și Itaca – și pe sine și, mai ales, pe noi, germeni ai venitorului cu tot cu geniul lui cel bun căruia, tare mi-e, i s-a cam luat să ne tot protege).

Și-n Itaca asta a firii noastre, fiecăruia îi crește câte o Linie Maginot, una mai întărită decât alta, una mai iluzorie decât alta. Și totuși, minunată în precaritatea ei, în rostul dovedit în războiul bizar (drôle de guerre) și în același timp hazliu (drôle), căci nimic mai util și mai omenesc decât dovada lipsei de folos. Și, oricum, artă pentru artă e și teza și tendința și ce s-o mai scorni prin fața bateriilor grele din țările Maginot, Blefuscu și Liliput. Cam cum le-ar descifra chiromanții Silviu Purcărete, Dragoș Buhagiar și sibi(li)enii lor. În scenă mai degrabă vidă și-n albul-nisipiu al părerilor, al nălucirilor născocitoare de poveste.

Acum, chiar dacă Drôle de guerre arată ca Dejunul pe iarbă al lui Manet și Linia Maginot ca Frumoasa fără corp a lui Miron, în hainele cambrate (hai să nu le zicem pe nume: strâmte de intră-n piele până-i iau locul) ale existenței fiecăruia, un război din cele cu mici, bere și hăulit tot arată mai suportabil decât alde eroica distracție cu hăituit, schingiuit și hăcuit. Cum să zic, mai bine tăguit decât tânguit. Iar Linia Maginot-mi prinde abia acum rădăcini, cu o logică de care nu aș fi crezut-o capabilă, ca un spectacol de teatru online care nu-i deloc atât de deprimant din moment ce odată ca niciodată a avut cea mai palpabilă scândură sub tălpi. Ca, pesemne, balerina aceea din trupa lui Danovski, colegă la Clubul copiilor cu pictorul tulcean Eugen Barău despre care, de fapt, am pornit să scriu textul acesta. Despre pictor, adică. Balerina era deja instructor de dans, tălpile îi erau cumva deformate de duritatea unora dintre podelele pe care Oleg, vrând-nevrând, i le purtase, dar se impregnaseră până la ultimul atom de fiorul basmelor dinamice făcute să-l lase uitat pe Anteu. Nu știu dacă basmele balerinei ar fi durat cât nopțile cu Harun Al-Rașid, Set Zobeida & Co, sigur e că Eugen Barău privea totul cu o blândețe de zâmbet discret schițat între ironie și veselie, demnă de rubedeniile lui, Bosch și Bruegel, din cortul așezat într-un colț al dealului cu sculpturi din Babadag, pe vârful căruia Koyun Baba dăduse cândva, fie și doar în legendă să fi fost, de mormântul lui Sari Saltuk Dede. Cam pe unde, în zori, alături de celălalt pictor, Panait Vlahos, am dat nas în nas cu ceva hoți de lemne și cu spirtul lor de sfeclă cumplit, din care am băut pe post de mită, luați drept inspectori silvici de către cei doi creștini rufoși veniți să se dea la puieții lui Allah. Spectacol existențial gargantuesc (fără exagerare), placat cu firesc efect bergsonian pe fondul de culoare și forme bizare, moștenit inevitabil de retină.

În vale, o rară planetă a plasticienilor: dinastia Găvenea, Eugen Bratfanof, Vasile Drăgușanu, Maria Pelmuș, Viorel Poiată, Ștefan Pelmuș, Günther Gasser și câți alții din vremea când dealul Babadagului beneficia de cortul lui Eugen Barău, de adierea poantelor pe vârfurile cărora treceau balerinele lui Oleg Danovski, de celebrul La Doi Iepurași care, conform mitologiei locale, ar fi fost panaceu universal al angoaselor matinale (back to Rabelais!). Mai încoace, sediul lumii lui Eugen Barău, vecin cu Teatrul Jean Bart (cum urci pe Strada Babadag – asta este, predestinare! –, un pic mai sus, pe mâna dreaptă). O lume-spectacol în cel mai propriu înțeles al cuvântului, cu puzderie de personaje în decoruri policrome, în care uneori albul zăpezii sparge norma pământească la fel ca duhurile levitând către un firmament al nădăjduitei Tămăduiri căreia, iată, tot ce mișcă-i caută acum Izvorul. Odihna epică din atelierul pictorului nu știu să o fi simțit vreodată egalată prin geografii vecine. Dacă pânza s-ar fi prefăcut în scândură, atunci spectacolul lui Eugen Barău ar fi putut fi – cum în țara aducerii-aminte toate se-mpletesc în plăsmuiri bizare, toate cele știute de tine ori văzute în cuvintele resuscitante ale altora: poate Turandot al lui Lucian Pintilie, în decorurile Mirunei și ale lui Radu Boruzescu, pe care l-am văzut (mai potrivit ar fi „visat”) demult în paginile Secolului XX, poate Lucreția Mandric și Cezar Antal din Herr Paul al lui Radu Afrim, de ce nu și ciudații învârtindu-se-n jurul Fabianei/Cătălina Bălălău din Wolfgang-ul aceluiași, poate Coca Bloos, Emilia Dobrin și Dorina Lazăr din Șefele lui Sorin Militaru, poate insectele fraților Čapek văzute de Victor Ioan Frunză prin ocheanul Adrianei Grand, poate universul-athanor al lui Swedenborg  în care Radu Ghilaș, Cosmin Maxim, Doru Aftanasiu și ceilalți descoperă straniul personaj tradus de Mihai Măniuțiu și Adrian Damian, ba poate chiar și maștera vs. piticii lui Luca Damiano, din deșucheata (uite-așa dau bine la moralitate!) lui citire de basm.

Imagine din „Turandot”, regia Lucian Pintilie

Spectacolul lui Eugen Barău e unul din chiar imediatul  nostru și locativ și din de-ale apucăturilor, dintr-un aici zdravăn smintit cu excepția adierilor de transcendență, când un voal de tandrețe, de bunătate, de cumsecădenie se strecoară dinspre păsările cerului, dinspre personaje ascunse-n umilință, dacă nu chiar dinspre fuioare de sfinți. Fiecare pânză a pictorului e un roman baroc, cu ținte paradoxal palpabile, posesoare de identitate în istoria prezentului cel mai exact. Din arcă a mai rămas scheletul ca de lotcă, din scara lui Iacob, o probă între bâlci și alpinism, coordonatele sunt ale unei medievalități de carmangerie. Însă dincolo de ridicolul pandemic, era să zic, de jalnicul contingent, respirația speranței e perpetuă. Și-a credinței și-a dragostei, ar zice poetul Pavel.

Cum perpetuă cât o viață rămâne Linia Maginot de uz personal, ca lopățica Lineman, paharul metalic extensibil, bricheta Zippo și briceagul multifuncțional. Înveți să nu ieși dintr-ale tale fără acestea (don’t forget the mask – marca sincroniei la zi), așezându-ți din prima clipă conștientă (de nu cumva mai dinainte) elementele edificiului protectiv (cât de fragil ar fi să fie): rolul Ursului jucat la grădiniță, teatrul pentru copii de duminica dimineața, de la Radio România, și seara Noapte bună copii, primele litere însăilând o misivă pentru Moș Crăciun și întâia iubire din clasa a treia (S, fata colegului chirurg al maică-mii), apoi, în liceu, Împărăteasa Farah și A, fiica moviestar a colegului de fabrică al lui taică-meu, care de pornit a pornit-o pe același drum cu Coca Bloos, dar până la urmă a schimbat miza pe arta plastică. Despre care mă tot strădui să scriu, așa cum o percep eu, via vehiculul prieteniei, chiar dacă Eugen Barău s-a mutat cu totul în lumea culorilor lui și n-am să-l mai găsesc pe Strada Babadag. Pe dealul Babadagului, pe unde-și pusese cortul, ceva mai sus de sculpturile rămase din tabăra din alt veac, cine știe?… Și, da, la mine-n Itaca, pe scândura Liniei Maginot.