Am pomenit, într-unul dintre comentariile mele trecute, acele spectacole aparte, montate între anii 1991 și, să zicem, 1994 sau 1995, care au certificat nu doar maturizarea deplină a generației regizorale ’80, aceea cu Dabija, cu Tompa, cu Măniuțiu, cu Frunză, cu Darie,  ci au avut și un aport considerabil la readucerea publicului la teatru. Ei, dar și Cătălina Buzoianu, Alexandru Tocilescu sau Silviu Purcărete pe umerii cărora a stat teatrul românesc de până atunci, ca și „recuperații” Liviu Ciulei, Andrei Șerban, Vlad Mugur, Lucian Giurchescu au impus o nouă teatralitate. Un alt mod de a face teatru.

Toate aceste nume, cărora oricând le pot fi adăugate și altele, le erau mai mult sau mai puțin cunoscute celor ce frecventau teatrul. Li s-a alăturat un altul cvasi-necunoscut, acela al lui Alexander Hausvater. De ce zic cvasi-necunoscut? Pentru că cei care citeau, la mijlocul anilor ’80, revista de specialitate Teatrul au avut ocazia de a citi un interviu luat lui Alexander Hausvater. Acesta s-a impus, a zămislit poate nu neapărat o revoluție, dar  o nouă stare de spirit, de relație a spectatorului cu spectacolul odată cu prima sa montare, sigur. Mă gândesc la aceea cu… „au pus cătușe florilor”, după piesa lui Fernando Arrabal. Despre această stare de spirit mi se pare și azi cum nu se poate mai utilă mărturisirea Cristinei Modreanu, plasată în deschiderea cărții pe care tot ea i-a dedicat-o regizorului. Carte apărută la începutul anilor 2000, ca supliment al revistei Teatrul azi, editată de Fundația culturală „Camil Petrescu”.

Emoția generată de… „au  pus cătușe florilor” a fost atât de mare, încât foarte puțini reprezentanți ai teatrokrației românești a vremii au băgat în seamă detaliul că spectacolul, pe care l-au calificat drept manifest anti-totalitar sau chiar anti-comunist de-a dreptul, era inspirat de o scriere inspirată de suferințele comuniștilor din Spania după încheierea Războiului civil și preluarea puterii de regimul lui Franco.

Vraja hausvateriană a coninuat și cu al doilea spectacol realizat de regizor la același Teatru. „Giuleștiul” de odinioară, rebotezat, în vremea directoratului lui Vlad Mugur, „Odeon”. De data aceasta, semnificația simbolică a spectacolului era amplificată și de faptul că regizorul punea în scenă o adaptare, datorată regretatului poet Cristian Popescu, a unei celebre nuvele a lui Mircea Eliade. E vorba despre „La Țigănci”.

Reamintesc, statutul lui Mircea Eliade în România comunistă semănă întrucâtva cu acela al lui Eugène Ionesco. Scriitorul era acceptat parțial, doar unele opere îi erau îngăduite la publicare, altele, nu. Cele neconvenabile regimului nici vorbă. Din „Aspecte ale mitului”, fusese exclus în ediția românească un capitol. În anii ‘70, Eliade i-a acordat un interviu lui Adrian Păunescu, interviu copios cenzurat (povestea acestuia e lămurită de Constanța Buzea în „Jurnal. Vârful Ghețarului”) și tot atunci s-a încercat readucerea cărturarului în țară. În scopuri propagandistice, desigur. Dacă în anii ’80 Ionesco devenise complet indezirabil, lui Eliade i-a fost editată într-un tiraj limitat și doar pentru „aleși” „Istoria credințelor și ideilor religioase”, Ion Cojar a primit voie să monteze la Naționalul bucureștean „Coloana fără sfârșit”, Adrian Marino și-a văzut publicată exegeza „Hermeneutica lui Mircea Eliade”. Simptomatic pentru demența comunistă, și Ionesco, și Eliade erau studiați la Facultățile de Litere, însă Emil Cioran, nu. Nimeni nu avea voie să se afle „pe culmile disperării”. Comunismul ne condamnase pe toți la fericire.

La data de 26 mai 1986, la moartea lui Mircea Eliade, într-un formidabil editorial intitulat „Autoamăgiri”, directorul din acea vreme al Europei Libere, istoricul Vlad Georgescu, profețea venirea unei mări, unei efuzii, unei „orgii de elidianism”. Profeția lui Vlad Georgescu avea să se împlinească cu asupra măsură după 1989.

Așadar, în 1993, atunci când la Teatrul Odeon avea loc premiera spectacolului cu „La Țigănci”, eram într-o mare nu doar de eliadism, ci și de hausvaterism deopotrivă. Tocmai de aceea am așteptat cu mare nerăbdare reîntâlnirea cu spectacolul, întâlnire intermediată de înregistrarea și difuzarea online a acesteia. Una profesionistă, cu mai multe camere, filmată la aniversarea a zece ani de când spectacolul ținea afișul.

Reamintesc. „La Țigănci” se desfășura în mai multe spații. În foaier, cu publicul pe scenă, în fine, în formulă italiană. Presupunea integrarea spectatorilor în spectacol, Adriana Trandafir provocându-i la momente de confesiuni și sinceritate. Montarea lua în calcul, miza pe o apropiere fizică între public și spectator. Deținea o energie aparte, o demență atent controlată de regizor. Toți interpreții, foarte buni, cu Adriana Trandafir și cu Florin Zamfirescu în frunte, dar și cu Carmen Tănase, Marius Stănescu, Gelu Nițu, Ionel Mihăilescu, Camelia Maxim, Laurenţiu Lazăr, Constantin Cojocaru, Mugur Arvunescu, Dan Bădărău, Iuliana Ciugulea, Mirela Dumitru, Șerban Ionescu, Angela Ioan, Ioan Batinas, Diana Gheorghian jucau un Gavrilescu al lor. Un Gavrilescu descompus și recompus.  Rătăcit într-o lume atemporală, într-un fel de hotel de lux al pierderii conștiinței timpului. Al pierderii confortului și al înlocuirii acestuia cu agresarea liber consimțită a tuturor simțurilor. Așa încât, în lectura lui Cristian Popescu și a lui Alexander Hausvater devine un fel de „Précis de décomposition” a lui Eliade.

Și ei, actorii, și noi, spectatorii eram, în spectacolul de la Odeon, în decorul creat de Constantin Ciubotariu, pe șinele de tramvai, parte a nebuniei lumii și a nebuniei noastre. Îmbrăcam, desigur simbolic, costumele imaginate de Irina Solomon și Dragoș Buhagiar, la vremea aceea la primele lor succese în teatru. Tuturor ni se cerea, în mod egal, implicare, renunțare la convenție, ceea ce mai târziu Hausvater avea să numească fizicație, sinceritate, introspecție.

Sigur, multe lucruri care atunci, în 1993, erau, cel puțin pentru noi, o noutate absolută, azi sunt de domeniul comunului. Le-am văzut în atâtea alte spectacole, și nu doar în cele ale lui Alexander Hausvater. Înregistrarea video, oricât de bună, nu are cum să genereze și să întrețină efectul de spectacol la cotele din vremea live-ului. Mai abitir aici decât în alte cazuri. Însă oricum ar sta azi lucrurile, e clar. „La Țigănci” înseamnă un moment important în istoria spectacolului românesc post-decembrist.

Teatrul Odeon

„La țigănci” după Mircea Eliade

Regia: Alexander Hausvater

Text pentru spectacol: Cristian Popescu

Decor: Constantin Ciubotariu

Costume: Irina Solomon şi Dragoș Buhagiar

Muzica: Adrian Enescu

Cu: Adriana Trandafir, Florin  Zamfirescu, Carmen Tănase, Marius Stănescu, Gelu Nițu, Ionel Mihăilescu, Camelia Maxim, Laurenţiu Lazăr, Constantin Cojocaru, Mugur Arvunescu, Dan Bădărău, Iuliana Ciugulea, Mirela Dumitru, Șerban Ionescu, Angela Ioan, Ioan Batinaș, Diana Gheorghian

Data difuzării on line: 23 aprilie 2020