Două lucruri continuă să rămână subiect de controversă în privința „Poveștii de iarnă” a lui Shakespeare. Mai întâi, data scrierii ei, deși aici, din câte se pare, cercetătorii sunt în marea lor majoritate de acord că ar fi vorba despre o scriere de bătrânețe (dar ce însemna la acea vreme a fi bătrân?, cum bine se întreba Gelu Ionescu, într-o superbă carte dedicată tocmai bătrânilor din piesele lui Shakespeare), datând din jurul anului 1611. Tocmai de aceea, în ciuda happy-end-ului, piesa e socotită una tristă. În al doilea rând, valoarea ei. „Poveste de iarnă” dă semne a fi pe veci condamnată la a avea parte de judecăți antagonice. Va fi etern calificată drept o scriere situată la periferia marii opere, comedia finală ce reia, în addenda, mai toate motivele marilor tragedii, sau, dimpotrivă, o scriere de vârf, recomandată prin măiestrie dramatică și prin ramificații poetice, sinteză a unor teme și motive recurente în literatura dramatic shakespeariană.

Dar, la urma urmei, deși par ireconciliabile, cele două perspective critice asupra acestei penultime „mărturisiri a unui poet” (o numește astfel, nu un critic, ci un regizor, e vorba despre Haig Acterian în minunata lui carte despre Shakespeare, veșnic de consultat), mărturisire în care se suprapun „stiluri diferite” care nu fac decât să sublinieze dificultatea piesei. De aici, probabil, faptul că este atât de rar reprezentată pe scenele românești.

Nu țin minte să fi văzut prea multe variante scenice ale piesei. Una, fără istoric, produsă, din câte îmi aduc aminte, sub egida unei fundații, regizată de Dragoș Galgoțiu, o alta, excesiv barocă, marcată, cum scriam la data premierei, și îmi mențin opinia, de nemăsură, pusă în scenă la Naționalul timișorean de Alexander Hausvater și, în fine, aceasta, a marelui, a regretatului Alexandru Darie, pusă în scenă în 1994 la „Bulandra”. Teatru aflat atunci într-unul dintre momentele lui de glorie. Tocmai revenise acolo Liviu Ciulei care împrospătase trupa (pe cei mai mulți dintre, pe atunci, noii ei componenți i-a distribuit în spectacolul său și Alexandru Darie), montase două spectacole, reaprinsese ambiții.

„Poveste de iarnă” a fost al doilea spectacol pus în scenă la Teatrul „Bulandra”, după „Mephisto”, de Alexandru Darie. L-am revăzut zilele trecute cu mare emoție, grație unei înregistrări profesioniste (printre cei care au asigurat filmarea s-au numărat Vivi Drăgan Vasile, Alexandru Solomon și Tudor Lucaciu), înregistrare în care am recunoscut valoarea, emoția, în primul rând emoția, pe care am retrăit-o aievea în sala de la Grădina Icoanei acum 25 de ani și mai bine. Darie își păstrase, chiar amplificase, marele lui talent în lucrul cu actorii, talent pe care l-am descoperit la vremea tinereții noastre comune orădene, și își sporise pasiunea pentru light-design. Scenografa Maria Miu a imaginat un decor simplu, în formă de plan înclinat. Cu urme de zăpadă, tot atâtea simboluri ale urmelor memoriei. Totul e atât de simplu, de omenesc în acest spectacol, povestea se amplifică, crește în semnificații pe măsură ce ni se spune, teatral, povestea. Actoria de foarte bună calitate, ireproșabilă e aici la mare preț.

Până la urmă, despre ce este „Povestea de iarnă” a lui Sahakespeare, devenită în 1994 a lui Alexandru Darie, a Mariei Miu și a minunatei trupe de la Bulandra.  Chiar și a lui Henry Purcell din creația căruia a fost ales comentariul muzical. Desigur, despre teatru, așa după cum și-a dorit-o regizorul care, prin această montare a unei piese bazate pe formula acelei generoase mise en abyme, anunță ce avea să facă mai târziu în „Iluzia comică”. E despre teatru, fiindcă astfel Darie a găsit soluțiile de a trece peste elementele neverosimile din scrierea lui Shakespeare. E superb, de pildă, momentul revenirii la viață a Hermionei, excelent interpretată de Emilia Popescu, aici de o frumusețe stranie. „Poveste de iarnă” e un spectacol despre timp, așa cum susțin toți exegeții. De la Haig Acterian, care scria că „viața noastră e o iarnă și povestea ei mărginită în timp” la Andrzej Žurowski, care credea că „în Poveste de iarnă Timpul apare in corpore. Nu constituie numai tema piesei și componenta obiectivă a realității. Este o intemperie, dar și o idee totodată”. E impecabil jucat de Oana Pellea care, tot la fel joacă alte două roluri, cel al Perditei, cea care atunci când trebuie știe și să joace teatru – foarte bun și partenerul ei, Ștefan Bănică jr., justificat distribuit în Florizel, și cel al lui Mamillius. E o montare despre iubire, despre gelozie, despre întunecarea minții și despre ură. Iar toate acestea sunt desăvârșit jucate de Mihai Constantin care, după părerea mea, aici a realizat cel mai bun rol al carierei sale. Lui Mihai Constantin îi iese perfect momentul în care ajunge la cote maxime acel autodiagnosticat tremor cordis, ca și cel al urii, „ura celuilalt, ura față de sine, ura față de orice formă de iubire, iubirea unor forme de ură, fragmentarea, atacul legăturilor” (cf. Vera Șandor –Forme, destine și vârste ale urii in Dilema veche, nr. 256/2009), dar și cel al realizării faptului că timpul nu rezolvă, de fapt, nimic, ci doar mai atenuează răul, suferința, găsește soluții paleative, însă nicidecum nu soluții complet reparatorii. Momentul final care se încheie cu o naștere, adică cu victoria vieții, este iar o izbândă a geniului lui Alexandru Darie. „Poveste de iarnă” de la „Bulandra” este, a fost un spectacol  despre generozitate și demnitate, așa cum magistral le aduce (a) pe scenă Luminița Gheorghiu. Despre loialitate și înțelepciune în feluritele lor forme – de relevat excelentele evoluții ale lui Dragoș Pâslaru, Ion Besoiu, Șerban Cellea, Dan Aștilean, Paul Chiribuță, Anca Sigartău, Manuela Ciucur. Sau despre joc, adică iarăși despre teatru, cu Marian Râlea, Adrian Ciobanu și, iarăși, Dragoș Pâslaru și Dan Aștilean, aflați atunci în forme artistice cu totul admirabile.

La judecata de acum, „Poveste de iarnă” nu a fost doar unul din marile spectacole ale lui Alexandru Darie (așa cum au mai fost „Amadeus” de la Oradea, „Iulius Caesar” sau „Trei surori” de la „Bulandra”, „Iluzia comică” de la „Comedie”) ori ale „Bulandrei”, însăși, ci una dintre cele mai mari izbânzi ale teatrului românesc. Izbândă căreia am avut șansa de a-i fi fost contemporan.

Teatrul „L.S. Bulandra”

„Poveste de iarnă” de William Shakespeare

Regia, traducerea și adaptarea: Alexandru Darie

Scenografia: Maria Miu

Muzica: Henry Purcell

Cu: Mihai Constantin, Oana Pellea, Dan Aștilean, Ion Besoiu, Dragoș Pâslaru, Ștefan Bănică Jr., Șerban Cellea, Paul Chiribuță, Adrian Ciobanu, Marian Râlea, Emilia Popescu, Luminița Gheorghiu, Manuela Ciucur, Anca Sigartău

Data difuzării online: 23 aprilie 2020