Nu prea se joacă în România „Opera cerșetorilor”. În ceea ce mă privește, mărturisesc că până la spectacolul de la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timișoara nu am văzut-o niciodată înscenată.

Scrierea din 1728 a lui John Gay e mai curând pentru noi o chestiune de bibliografie, de istorie teatrală sau literară. Facem referire la ea atunci când vine vorba despre „Opera de trei parale” a lui Brecht ale cărei origini se regăsesc în scrierea dramaturgului englez. Care a fost creată pentru un actor celebru din veacul al XVIII-lea, pe nume John Rich. Iar cum John Rich era și director de trupă, dar și director de scenă, cu toate limitările și nuanțările pe care le impunea funcția de regizor în acea vreme, o ocupație care știm foarte bine că nu a apărut decât mult mai târziu, adică de-abia în secolul al XIX-lea, lui îi revine meritul de a fi dat prima șansă operei-baladă create de John Gay. Care nu l-a inspirat numai pe Brecht, ci și pe alți autori dramatici și compozitori, ajungând prin aceasta să devină un veritabil „caz”. Ceva ce s-ar putea numi „devorarea tatălui”.

Care „tată” a revenit, în 2015, pe scenă, dar nu oricum. Ci modernizat, redimensionat, remuzicalizat, parodiat inteligent, contemporaneizat, ba chiar și localizat. În așa fel încât să poată evoca, ba mai mult, să readucă la viață o lume numai aparent dispărută, în realitate doar metamorfozată, cât se poate de actuală. O lume care izbutește să fie astfel prin reconversie, prin citare, prin parodia deja invocată mai sus. Însă și așa, atât de supus modificărilor și redimensionărilor de toate felurile, în formula propusă de adaptatorii Kokan Mladenovič și Gόli Kornélia, de regia primului, de muzica Irenei Popovič, noul text tot despre minciună, corupție, prostituție fizică și intelectuală vorbește, respectând creator și inventiv marile teme ale originalului de acum trei sute de ani.

Suntem, așadar, într-un teatru din zilele noastre. Confruntat cu nenumărate dificultăți financiare, dar și cu orgolii actoricești în cascadă și crize personale asemenea. Nu numai Teatrul o duce rău, ci și actorii. Cărora le-a cam ajuns cuțitul la os, care s-au săturat să trăiască de azi pe mâine, din împrumuturi. Care au salarii, dar care, spre a supraviețui, au pe mai departe nevoie de „subvenții” de la mama și de la tata. Care pun de o revoluție pe care e silit să o dezamorseze directorul care e și el actor ca și ei. Și care nu prea poate face mare lucru, de vreme ce la toate solicitările lui disperate de ajutor primește același răspuns negativ categoric.

Unii dintre interpreți se gândesc să nu joace premiera, cu atât mai mult cu cât spectacolul ar fi unul lung și solicitant. De mai bine de trei ore și jumătate. Alții, îndeosebi debutanții, sunt de cu totul altă părere. Trupa e pe cale de divizare până în clipa în care se identifică soluția de compromis. Spectacolul va fi jucat, dar nu integral, ci selectiv. Așa cum vor actorii care își vor alege scenele ce le sunt fie mai pe plac, fie mai la îndemână. Scene pe care le vor introduce chiar ei înșiși cu ajutorul unor texte de legătură, improvizate, uneori tot atâtea prilejuri de confesiune. La un moment dat în spectacol se va da citire unei scrisori dojenitoare de despărțire venită din partea unei spectatoare. Scrisoare în care teatrului i se reproșează că pe scenă se filosofează cam mult, se face în exces educație și morală cu prețul excluderii iubirii. A acelei iubiri lacrimogene, ba din telenovelele sud-americane, ba din serialele turcești, ba din filmele indiene ce fac deliciul după-amiezelor și serilor atâtor și atâtor semeni ai noștri. Cum teatrul nu își poate permite luxul pierderii nici măcar unui singur spectator, autoarei epistolei i se va face pe plac. O secvență din spectacol va fi jucată în trei feluri diferite. Poate, poate că așa spectatoarea în cauză va mai veni la teatru. Ș.a.m.d.

După cum lesne se poate deduce, regizorul Kokan Mladenovič a făcut apel în spectacolul său la formula teatrului în teatru. Despre care mulți spun că ar fi una foarte la îndemână și care, câteodată, ar masca lipsa soluțiilor și ideilor mai acătării. În cazul de față lucrurile nu stau însă deloc așa. Kokan Mladenovič a găsit și a avut multe idei. A știut să „joace” tot. Și „spațiul gol” rămas gol din lipsă de bani, dar care e umplut de jocul actoricesc, și „decorul în miniatură” (semnatară: Marija Kalabič) imposibil de finalizat din lipsa resurselor financiare, și costumele numite, pentru izbânda parodiei, a fi proprietate personală ori create din existent și „îmbunătățite” cu câte un accesoriu din carton (creatoare: Tatjana Radišič), și muzica Irenei Papavič cântată live, cu orchestra la vedere, de 15 actori foarte buni care știu să facă aproape orice. Să joace dramă, comedie sau dramolete, să cânte și să danseze (coregrafia: Andreja Kuesevič), să se ia în serios ori să se autoparodieze. Totul cu o remarcabilă seriozitate și cu un admirabil profesionalism. Numele lor sunt Aszalos Géza, Balász Attila, Bandi András Zolt, Borbély Emilia, Csata Zsolt, Kiss Attila, Lörincz Rita, Magyari Etelka, Mátyas Zsolt Imre, Molnár Bence, Molnos András Csaba, Kocsárdi Levente, Simό Emese, Tár Monika, Tokai Andrea.

Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timișoara

„Opera cerșetorilor”

Adaptare de Kokan Mladenovič și Gόli Kornélia după piesa lui John Gay

Regia: Kokan Mladenovič

Compozitor: Irena Popovič

Versurile: Kokan Mladenovič

Varianta în limba maghiară a versurilor: Gόli Kornélia și Szerda Zsόfia

Decor: Marija Kalabič

Costume: Tatjana Radišič

Coregrafia: Andreja Kulesevič

Traducerea în limba maghiară: Orbán Enikö

Cu: Aszalos Csaba, Balász Attila, Bandi András Zsolt, Borbély B. Emilia, Csata Zsolt, Kiss Attila, Lörincz Rita, Magyari Etelka, Mátyas Zsolt Imre, Molnár Bence, Molnos András Csaba, Kocsardi Levente, Simό Emese, Tar Mόnika, Tokai Andrea

Orchestra: Cosmin Hărșian, Dragalina Cristian Csaba, Szabo Csongor Zsolt, Ilko Gradev, Marcelle Poati-Souami

Data difuzării online: 21 aprilie 2020